Sfârșit de mai cu ploaie caldă…
Îmi cumpăr cafeaua și țigările, dau să mă așez pe bancă și constat cu surpriză că Macondo, tărâmul meu, a fost desconspirat. Sub băncuță, doi pisoi, cam de o lună, ferindu-se de stropii calzi de ploaie, se întind căutând căldură. Se ling unul pe altul, se bat cu lăbuțele, dar se pare că foamea îi răzbește și miorlăie lung, ascuțit, acum învățând limba lor. Mă întorc la chioșc și cumpăr câteva cutii de lapte condensat, le desfac și le împart. În câteva secunde dispare tot, rămân cutiile goale, jucării în lăbuțele pisoilor, aruncându-le în sus, mai apucându-le, lingându-le încet, cu ochii închiși ca pe delicatese rare. Au fost probabil lăsați la mila vreunui trecător, dar eu ce pot să fac? În institut nu pot să-i bag, s-ar isca scandal și știu sigur că nu m-aș putea ascunde de vină. Acasă, am curtea plină de pisici, Andrei n-ar zice nimic, doar mi-ar arunca una din privirile lui cu tăiș de lamă, și acum când viața cu el începe să intre pe un făgaș normal, nu pot să risc să rup iar firul. Nu mi-e teamă de el, în niciun caz, mi-e teamă pentru liniștea din casă, pentru albastrul senin care s-a lăsat peste cerul meu. Dar pisoii ce vină au? Și iau o hotărâre, îi voi crește eu, aici. Îmi las geanta pe băncuță și ușor, încercând să nu mă vadă nimeni, mă duc la tomberonul din parcare. Am văzut eu acolo niște cutii, sunt depozitate pentru firma care reciclează deșeurile. Doar să nu mă vadă nimeni, geamurile din laboratorul meu dau exact în parcare și mi-e teamă pentru băncuța mea, să nu mă urmărească cineva cu cutia în brațe. Mă ascund cum pot după tomberon, caut o cutie mare, cât de mare, să nu poate ieși pisoii din ea, măcar până mai cresc și victorioasă, dau să plec, dar mă gândesc să caut ceva lavete să le fac un culcuș cald. Caut în tomberonul cu deșeuri textile, mă aplec peste marginea lui și exact atunci, o mașină gri oprește lângă mine. Doamne, genunchii încep să-mi tremure, mă întorc și dau cu ochii exact de profesorul cu cicatrice. Oricine aș fi preferat să fie în locul lui, Madam sau șefa, chiar directorul cel mare, numai el nu. Și nervoasă, dar și roșie ca para focului, îi spun în sinea mea, aproape cu răutate: „Scarface, de ce tu?”. Mă bâlbâi, în timp ce el, râzând de-a dreptul cu gura până la urechi, mă întreabă: ”Te pot ajuta cu ceva?”.” Nu”, îi răspund, evitând ochii lui, ”Ai nevoie de ceva?” și întrebarea sună ironic, sau așa o percep eu, iar el, continuă să râdă, iar eu simt lumea cum se învârte și se învârte și nu știu ce să spun, dacă îi spun adevărul, banca mea este în pericol, nu în niciun caz, trebuie să găsesc ceva, repede, până râsul acesta al lui nu-mi sapă mormânt! ”Am pierdut ieri ceva”, îi spun pierită de rușine, și chiar mă rog să se rupă pământul, să mă ascundă definitiv de râsul lui. ”Bine! Dacă vrei te pot ajuta!?” și râsul lui se oprește, devine serios, și chemarea lui sună a întrebare. Simt roșeața cum se ridică în obraji precum un zmeu colorat, îmi plesnește inima, și zmee din ce în ce mai colorate îmi schimbă fața și mă simt ca în urmă cu ani, la un examen greu din care nu am înțeles prea multe. Ploaia se întețește și el, serios și aproape blând, îmi spune: ”Bine, grăbește-te că ai să răcești!” și pleacă.
Îmi tremură genunchii și ploaia caldă de primăvară, o simt rece în stomac. I-am spus răutăcios ”Scarface”, cu gândul la cicatricea care-i ridică sprânceana a mirare, și tonul blând de la final mă face să-mi pară rău. I-am văzut mașina de nenumărate ori parcată în fața geamului de la laborator, cu numărul 07. ITI, dar nu am știut că este al lui. Mă îndrept uitându-mă în spate să nu mă vadă cineva, spre banca mea, sub ploaia caldă care poate spăla orice păcat, ascund cutia sub colțul băncii, adăpostită și de teiul bătrân, fac culcuș cald in lavetele găsite, pun pisoii înăuntru și cu sentimentul unei misiuni îndeplinite, mă așez să-mi termin țigara și cafeaua, uitând cu desăvârșire de ora târzie.
Când intru în laborator, șefa se uită mustrător la mine, a trecut o jumătate de oră de când trebuia să ajung, îmi cer scuze, fără să mă uit în ochii ei, îmi iau halatul pe mine și trec la treabă.
”Ce-ai pățit?”, mă întreabă Eugen, și îi răspund cu ochii plecați de minciună că m-a lăsat mașina, bateria. ”La vremea asta?”, dar mă întorc, mimând o treabă importantă, nu știu ce să-i răspund. Trece ziua, dar eu cu gândul la profesor, mă întreb ce a putut să creadă despre mine, văzându-mă intrată în tomberonul de deșeuri.
La un moment dat, uitându-mă pe geam, adulmecând mirosul de iarbă de după ploaie, văd mașina gri, și Sandu trecând pe lângă mine, îl întreb prefăcându-mă indiferentă, așa ca o întrebare oarecare, a cui este mașina. Îmi răspunde că a domnului profesor Ioan Tudor Ineu, în vocea lui se simte respectul, îi spun că o văd mereu, mai vreau să dau o explicație, dar n-o găsesc, se pare că nici Sandu nu așteaptă vreuna.
Deci știu cum îl cheamă acum, deși îmi spun ridicând din umeri, așteptând nepăsarea: Ce? Trebuia să-l cheme cumva?