Am încercat să lucrez, nimic nu se leagă, îmi fuge mereu gândul înapoi, buzele, faţa şi mâinile şi orice cută de pe chip. Am fugit, m-am suit în maşină, m-am gândit că mă duce undeva, oriunde, fără ţintă, am umblat cu maşina, aiurea, pe străzi şi când am realizat că nu sunt atentă la ce fac, cum conduc, pe ce străzi conduc, am lăsat maşina pe o stradă, lângă o biserică, acolo s-a întâmplat pur şi simplu să ajung la un moment dat şi am plecat pe jos, ore în şir, corpul meu era paralizat, nu simţeam nici frigul, nici vântul. Am umblat fără țintă, cu haina deschisă, vântul sufla, zăpada începuse să cadă, gerul se lăsa. Vedeam doar ochii tăi, mă întrebam la nesfârșit ce-ai spus atunci, încercam să retrăiesc momentul, să aflu, să știu. Încercam o hipnoză cu mintea mea, îți vedeam cicatricea, sărutările pe ochii mei, dar nu reușeam. Pierdusem clipa. Doar o trăisem intens, dar pierdusem cuvintele tale. Le voi afla vreodată?
Am intrat în biserică, voiam o eliberare, preotul s-a uitat la mine, mi s-a părut că-mi știe vina, m-am strecurat şi am fugit, nimeni nu a simţit.
Ce am făcut?
Am mâinile inerte, stau atârnate pe lângă corp, privirea îmi rămâne undeva, în gol.
Aveam în nări mirosul tău, nu puteam să-l duc acasă, era peste tot în jurul meu, aş fi vrut să-l ascund să nu-l simtă nimeni, dar îmi era frică să-l pierd.
Am venit cu teamă când m-ai chemat, îmi era teamă că mă vei lua în braţe, îmi era teamă că nu mă vei lua în braţe. Doamne, cine m-ar putea înţelege!
Nimic nu s-a schimbat în mine, numai că a trecut furtuna şi a culcat la pământ tot ce găsit în cale. La un moment dat, s-ar putea să mă dezmorţesc. Poate atunci, când mă vei chema iar.
În dragostea mea am fost unică, să ştii şi am încercat să fiu singură, să rămân singură. Am încercat să tac, să nu flutur nimic în văzul lumii, să duc povara dragostei şi a păcatului de una singură. Să nu te trag pe tine după mine, să iau păcatul tău asupra mea, deşi tare aş fi vrut să-ţi simt cu degetele fiecare linie a feţei. Atât.
Acum, spune-mi ce fac? Spune-mi cum fac? cum fac să uit? Tu,Dorul meu, acum, cum te uit? Până acum, aveam poate o şansă, dar acum? Ţie poate, uneori ţi-e dor de cineva, ştii cum este, ţi-e dor de prezenţa cuiva, de un chip, de gesturi. Mie mi-e dor de mai mult, mi-e dor de fiecare clipă, mi-e dor de un chip, dar mi-e dor de timpul din jurul său, de aerul din jurul său, mi-e dor de miros, nu ştii cum este să-ţi fie dor de un anume miros, aş vrea să-mi fac provizii cu acel miros. Câteodată stau seara la televizor şi citesc sau lucrez şi din senin o undă, o urmă din mirosul tău, cine ştie, rămas undeva într-un ungher din mine, îmi ajunge în nări. Mă ridic brusc, adulmec flămândă, atunci dorul este mare, nu trece cu medicamente, uneori trece când dorm, uneori…
Dumnezeu nu mă mai ascultă. Inima mea poartă lumea în braţe. Sufletul meu, ca Sisif, urcă munţi fără sfârşit. Mă ascund de toţi, ca un câine rănit, nu vreau nimeni să ştie. Nu mai zbor, nu mai plutesc, inima este prea grea să se poată ridica. Deasupra mea este un cer străin. Nu pot, mi-e frică să mă înalţ în necunoscut şi apoi, brusc, inima mea devine uşoară, simt în jur mirosul tău, da, cred că l-am luat cu mine. Totul devine imponderabil, nimic nu mai are greutate, eşti în faţa mea şi îţi zâmbesc la nesfârşit. Aş vrea atât, să mă mai ţii în braţe, ore în şir, să stau cuminte, nemişcată, de teamă să nu se risipească secundele, fără să spun un cuvânt. Acolo mă simt în siguranţă. Da, alt chin, alt dor, de braţe, de siguranţă. Ştii, în mintea mea, asociez mirosurile cu culori, aşa le reţin, undeva pe retina simţurilor. Tu eşti azuriu, mirosul tău este azuriu. Dor de azuriu…
Ştii cum sunt? Ca fumătorul care nu vrea să-şi recunoască dependenţa, ca alcoolicul care promite că este ultimul pahar, oricum crede că se poate lăsa în orice clipă, dar amână clipa, doar un pahar, doar un fum, este ultimul, promit, oricum de mâine nu mai fumez, de mâine nu mai beau, ultimul pahar, doar unul. Îmi promit că este ultima dată când mă las dusă de val. Nu, cu siguranţă de mâine revin cu picioarele pe pământ, cu siguranţă de mâine sunt eu, aceeaşi eu de ani de zile, de mâine reintru în lumea mea ideală şi perfectă. Și mâine este de ajuns un telefon: Vino! îmi spui şi nimic din mine nu mai funcţionează normal, totul devine controlat doar de dor. O parte din mine poartă amprenta ta, o parte are numele tău. La chemarea ta, partea aceea se trezeşte. Tu ştii asta…