Sâmbătă de iunie…
A plouat mult în mai, verdele este crud, altădată la vremea asta, deja începea să se usuce în jur. Astăzi voi pune flori, voi uda grădina, voi curăța frunzele. Ador munca în curte, îmi aduce cel mai mult aminte de bunici, și cei de la oraș și cei de la Gorj. Când se puneau florile, când se curăța pământul ca rădăcinile să poate respira, era semn că a venit primăvara. Era semn de viață și bucurie. Era semn de vacanță și libertate.
Andrei este plecat din oraș pentru o săptămână și îmi prinde bine absența lui, așa cum altădată îi savuram venirea. Dar simt că îmi pot pune puțină ordine în gânduri, poate o să-mi dor și așa voi înțelege ce vreau. Am încercat să facem amândoi un nod pe calea noastră, încercăm să uităm, să trecem mai departe. Am hotărât să iert, am hotărât amândoi să iertăm, și iertarea nu are cale de întoarcere. Ori ierți și uiți, ori îți otrăvești sufletul, mintea, viața, familia. Copiii mei nu merită asta. Am făcut pentru ei ce-ar face orice mamă, i-am apărat de boală sacrificând nopți, i-am învățat poezii, le-am descifrat tainele maimuțelelor acelea mici din alfabet, semne de neînțeles pentru orice copil, dar am fost lângă ei și am sacrificat din dimineți liniștite de cafea, din seri senine de film, din după amiezi blânde de citit. Ca orice mamă. Dar în plus, față de mamele pământului, i-am crescut și i-am ținut lângă mine cu teama continuă că o femeie străină de ei, de mine, va veni și mi-i va lua. Teama a scăzut cu timpul, pentru ei, am fost singura mamă, singura pe care au strigat-o, chemat-o, alintat-o ”mama”. Acum, oricine ar veni, nu i-ar putea dezlipi din mine.
Andrei a împletit întotdeauna în anii trecuți, în dragostea pentru mine și recunoștința pentru iubirea totală și devotată pe care le-am dat-o copiilor. Și când a plecat, nu mi-a luat dragostea lor, nu mi-a fost teamă că ei îl vor urma. Dragostea lor pentru o mamă ”adoptată”, a fost de neatins.
Amintirile vor rămâne frumoase, gândul mă duce spre clipe unice, dar în adânc, trăiesc durerea unui rai pierdut. Au fost clipe când îl certam pe Dumezeu pentru drama din interior, dramă pe care încercam să o ascund de ochii lumii. Până a pleca Andrei, până a nu trăi certitudinea trădării, trăiam cu speranțele. Speranțele s-au dus și datoria mea este să-mi fabric altele noi, pentru ceea ce va urma. Un templu s-a năruit, am datoria de a construi altul nou. Cât a fost plecat nu puteam trăi o cale de mijloc, căutam extremele, câteodată iadul, alteori raiul. Andrei a putut să trăiască întotdeauna în real, găsea resurse să coboare și să re ridice singur. Eu am avut întotdeauna nevoie de un sprijin, și când părinții mei s-au dus, sprijinul meu a rămas el. Ca să revin la starea normală, ca să mă întorc la suprafață, aveam nevoie de el să-mi întindă mâna, să-mi sprijin capul de umărul lui. Îl uram și îl iubeam. Idealurile mele, visurile mele de atunci, nu puteam să le pun într-o balanță. Pe talerul celălalt nu aveam ce pune. Nimic din ce-am trăit cu el nu avea contravaloare. Nu a existat o durere mai mare în care să mă scufund să uit de aceasta, și nici medicamente pentru astfel de dureri nu existau. Îmi rămânea doar datoria de a trăi ceea ce primeam și chinul, zbaterea pentru ceea ce nu putusem să duc la capăt. Uneori, chinul devenea furie, atunci îl uram. Dar chinul se ducea, se topea în amintiri și atunci îl doream. Trăiam între două stări și aș fi vrut să găsesc calea de mijloc, care să mă ducă înapoi spre el. Dar la orice vreme, pentru că niciodată nu mi-a luat copiii, pentru că niciodată nu mi-a reproșat că sunt ai lui, i-am purtat o prietenie și o recunoștință chiar în clipele de ură. Ceea ce devenisem, mamă, femeie cu adevărat, iubită, soție, devenisem datorită lui. Pentru liniștea pe care mi-a dat-o ani de zile, pentru dorul de acele amintiri, trebuie să iert, să uit, și iertarea nu are cale de întoarcere. Da, vreau să se întoarcă, a trecut doar o zi de când a plecat și simt dorul pentru tot ce-a fost. Vreau să vină cum venea altădată, cu ochii plini de lumină, să fiu din nou a lui și trecutul greu să se spulbere în neant.