Eram prin clasa a 5-a și aveam coleg de bancă un băiat înalt și subțire, blond cu ochelari mari, care îi acopereau jumătate din față. Era destul de retras, nu vorbea cu ceilalți colegi, în ore, mai îmi arunca un comentariu, o remarcă, în pauze se ascundea în spatele ochelarilor mari, urmărea, mai zâmbea la câte o șotie, dar nu intra în contact cu cei din trupele de șoc. Eu eram o zvârlugă, săream, râdeam, mă zbenguiam, pauzele erau doar prilej de joacă, nu voiam să pierd niciun moment. Cred că undeva, în adânc simțeam că sunt singurul camarad pentru colegul meu, dar eram prea mică să intuiesc și alte sentimente care se nășteau în inima lui mică, doar în schimbul tovărășiei mele din ore. Nu venise vremea bilețelelor lăsate în ghiozdanul celui de care ne îndrăgosteam, nu venise încă vremea petalelor lăsate în bancă, eram prea mici și pentru priviri cu semnificație și pentru atingeri întâmplătoare. Îi simțeam doar privirea ațintită asupra mea, iar eu îi răspundeam cu zâmbete copilărești, cu un semn cu mâna, punând totul pe seama unei amiciții nevinovate între doi colegi de bancă. Într-o zi, făceam ghiozdanul și mă pregăteam de plecare acasă, profesorul părăsise clasa, noi gălăgioși, care mai de care mai grozavi, mai eliberați de greutatea orelor, mai zgomotoși, eu cu ochii după un năzdrăvan să nu-i pierd glumele, când mă simt strânsă puternic de braț și trasă aproape pe sus. Era colegul meu de bancă, cu o privire fixă. În nebunia din clasă nimeni nu a observat nimic. Pe mine mă durea mâna prinsă ca într-un clește, dar mai speriată eram de privirea agresivă, gata de atac. Mă întreabă cu ochii roșii: ție îți place de Titi? Da, îi răspund nevinovat, are ochii verzi. Îmi plăcea Titi, era un băiat isteț, pus pe șotii, vesel și zgomotos, dar totul era complet inocent, nu-mi zburau gândurile spre el, nu venise vremea fluturilor albaștri. Nu pentru mine! Am să te bat! îmi spune colegul meu de bancă și cu un gest violent mă împinge din fața lui. Au trecut apoi câteva zile, era iarnă, zăpada se așternea peste tot, se apropia Crăciunul, îl simțeam deja în aer, nu erau globuri colorate peste tot, nu erau brazi împodobiți, nu aveam voie să simțim sărbătoarea, să o așteptăm, să vorbim despre ea, dar fiecare familie, pe ascuns se pregătea, se dădeau săpunuri pe ouă, se căutau spray-uri pentru unt, se stătea la cozi la portocale, se ascundeau cadouri. Crăciunul exista, chiar dacă nimeni nu vorbea de el. Exista, ca și acum, mai mult în aer, în simțurile noastre, în așteptările noastre, în emoțiile pe care le trăiam odată cu venirea zăpezii. Într-o zi, pe drumul spre casă, am plecat râzând ca de obicei, un grup care făceam cel puțin o parte din drum împreună. Era totul alb, iubeam zăpada pe atunci, mă duceam la săniuș, alergam fericită să prind pe limbă fulgii reci. Am trecut de zona blocurilor, lăsând la câte o scară un tovarăș de drum. Eu stăteam la casă și trebuia restul drumului să-l fac singură. Nu mi-era frică, sentimentul acesta nu apare la 10 ani, când nimeni în jur nu ți-a făcut vreodată rău. Și era atâta lumină de la albul zăpezii! Mă gândeam la zgoandele din ziua ce abia trecea, puneam la cale zâmbind singură, farse pentru a doua zi, când s-a dezlănțuit urgia. Ca un lup furișat printre nămeți, o namilă s-a năpustit asupra mea, o grămadă de forță, de ură, m-a înlănțuit, m-a trântit în zăpadă și a început cu pumnii să dea, îmi băga bulgări înghețați în gură, în nas, în urechi, nu aveam putere să țip, eram copleșită de puterea celui care mă țintuia și mă freca cu zăpadă, mă îndopa cu zăpadă și totul în jur nu mai era alb, era plin de sânge. Am zăcut acolo, cine știe cât timp, un bulgăre de carne rănit, cu sângele curgând din nas, din urechi, pe un noian de zăpadă, doar cu câteva minute înainte atât de imaculat. Acum totul era roșu. M-a dus cineva acasă, și a urmat un Crăciun în spital, cu timpanul fisurat, cu mâna în ghips, plină de vânătăi, cu mama lângă mine, încercând să fie tare. Nu am mai auzit bine cu urechea dreaptă niciodată. Timpanul a fost cârpit, cu ustensilele pe care le aveau spitalele pe atunci. Colegul meu de bancă se ținuse de cuvânt. Am știut din prima clipă că el este, chiar dacă încerca să astupe cu zăpadă orice privire spre el. Doar părinților mei le-am spus cine a fost, nimeni altcineva nu a știut vreodată, nici colegi, nici profesori. Nu pâram, așa mă învățase tata, nu pâram niciodată. Și nu a fost nevoie să mă feresc de el după ce școala a început. Știa că făcuse ceva rău, a ajuns acasă plin de sânge și l-au mutat părinții imediat la o altă școală. Am aflat amănuntele mai târziu, deja zăpada se dusese, când într-o seară a sunat la ușa casei, tatăl colegului meu. A venit să ceară scuze pentru tot ce s-a întâmplat. Dar deja trecuse totul, trecuse frica de el, trecuse gustul de sânge, rămăsese doar o teamă nesfârșită de zăpadă, rămăsese doar gustul zăpezii, albul zăpezii în ochi, și scârțâitul zăpezii în urechi…
Trecuse?