Există zi în care să nu purtăm o mască? Există zi să nu jucăm un rol?
Avem o întâlnire cu o persoană cu care nu ne-am văzut demult. El ne știe de atunci, avem o anumită imagine despre acea persoană, deformată oarecum de depărtare, de anii care au trecut, el își pune masca de atunci, noi ne punem masca cu care credem că l-am obișnuit cu ani în urmă. Ne disproporționăm. Ne gudurăm, ca niște copii, ne scălâmbăim grotesc în speranța de a nu dezamăgi, de a nu crea diferențe între ceea ce i-a rămas în amintire despre noi și ceea ce are în față acum. O mască punem și unul și celălalt. O altă mască pentru cineva care ne-a spus că numai simpla noastră prezență îl face fericit. Aruncăm reflex zâmbetul de oameni pozitivi, glumim, spunem poante, celălalt se face că râde: ”Vai, nu te-ai schimbat cu nimic!” și asta ne face mai fericiți, deși știm în adânc cât de mult viața ne-a schimbat. Mimăm veselia, fericirea, dar și asta este o mască. Cu fiecare om jucăm un alt rol, este intrat în sângele nostru, schimbăm fețele rapid, în funcție de omul dinaintea noastră. Alt om, altă față. Este obișnuință deja, după un timp nici nu mai știm cine suntem cu adevărat. Cel vesel, cel pozitiv, cel melancolic, cel supus? Ne întrebăm, m-ar mai plăcea cel care mă crede vesel, văzându-mă trist? Dacă aș comenta deciziile unui șef, m-ar mai plăcea, pe mine cel știut calm, docil? Am atâta lumină în suflet, m-ar mai iubi un prieten știindu-mă fragilă? Dacă ar râde un coleg știind cât de vulnerabilă sunt în realitate? Oare cine m-ar iubi cu adevărat știind cum sunt eu, cum gândesc, cum simt? Cine m-ar iubi știindu-mă pe mine, cea reală, cu masca jos, cu puzderia de măști date jos? Dar persoanele de lângă noi cum sunt în realitate? Colega care mimează bogăția în exces, care schimă gențile și rochiile în fiecare zi, ce suferințe o avea? Colegul mai în vârstă, Iulian, cel care simulează veselia continuă, ce probleme ascunde? Cea care se dă puternică, nimic nu o răstoarnă, ce complexe duce în spate? Cel care ne spune poezii continuu, ne recită, ne dă citate la fiecare pas, ce urme poartă? Colega care ne spune mereu și mereu despre fericirea ei cu soțul, despre joaca printre mese, despre zbenguiala dinainte de somn, ce suferințe cară? Ce bagaje de trădări și înșelăciune o duce? Și atunci? E mai simplu să joci un rol. Și jucăm, zi de zi, ceas de ceas, jucăm rolul omului bun la toate cu șefii, poate refulăm și jucăm un rol de șef cu cei de jos, jucăm un rol pentru colegul care ne place în taină și una pentru cel pe care-l placem în taină. Afișăm masca prieteniei unei colege care ne displace, așa cum și ea afișează masca neindiferenței. Punem mască de om puternic în fața celor slabi și mască de firav în fața celui cu mască de puternic. Și uneori, punem o mască pentru noi înșine. Rămânem singuri și ne e teamă. E mai simplu cu masca de peste zi.
Camera, dulapul, sertarele sunt pline cu măști. Cu cine ne vedem astăzi? Buuun! și ce rochie purtăm? La rochia asta, merge masca asta. Este atât de ușor să fim altcineva, mult mai ușor decât să fim noi. Ieri am văzut o mască la un prieten, poate la bluza de azi mi se potrivește și mie. De ce să te judece toți? De ce un ipocrit să-și arate fățărnicia în fața mea, iar eu să continui să fiu eu? În fața celor îmbibați în prejudecăți, de ce să mă chinui să fiu eu? După ani lungi de jucat diverse roluri, e un efort să fii tu. Și merită? Înveți o partitură de la un coleg, ți-a plăcut, ar merge și la tine, și așa existența asta, serviciul, casa, iar serviciul, iar casa, viața asta care se repetă, este uneori așa banală. Mai schimbi ceva, mai ajustezi ceva jucând un rol repetat sau doar preluat de ieri. Talentul îl capeți pe parcurs, nu-ți trebuie ceva nativ, toată lumea face la fel, nici nu ne mai diferențiem, semănăm cu toții, zâmbim cu toții reflex, plângem din inerție la povești de viață amară, dar gândul este la amărăciunea noastră. Scenariul l-au scris alții, cu mult înaintea noastră, noi îl reinterpretăm. Mai adăugăm, mai actualizăm, mai retușăm, dar în fapt, jocul rămâne același.
Suntem patroni, șefi, trebuie să arătăm puterea. Punem masca de siguranță de sine, uneori jignim, îndepărtăm, dar sub mască putem controla mai ușor. Suntem vulnerabili, cei din jur ne pot răni ușor, suntem mai tari sub o mască a tăriei.
Mai bâjbâim câteodată, cunoaștem pe cineva și nu știm cum ar vrea să fim. Ocolim, tatonăm, mai dăm greș, ezităm, nu avem încredere în noi, nu avem încredere în cel din fața noastră. Prea nu ne-a ocolit viața asta cu ofurile ei. Uneori, greșim, nu intuim cum trebuie să fim, celui din fața noastră nu-i place ce vede, ce aude, nu ezită să ne arate, sau simțim, el joacă bine rolul celui care place. Alteori placem, sub mască, sub fard, sub fața de Colombină, noi plângem, dar lumea din jur aplaudă. E în delir, uităm plânsul, intrăm în jocul ăsta al fericirii, simțim o clipă exuberanța, râdem, sărim, aruncăm veseli în aer pălăria de arlechin, dar mulțimea se împrăștie, cortina cade, râsul dispare, plânsul rămâne, acesta sunt eu, ceilalți au plecat, masca pică, totul este efemer, și joaca este trecătoare. Rămânem din nou, noi cu noi. Facem față adevărului? Ștergem fardul și zâmbetul desenat cu ruj, facem față imaginii din oglindă? Ne facem față nouă înșine?
Nu mai putem fi noi. Hainele folosite luni, ani, ni s-au lipit de piele, masca de față, ne-am ascuns sentimentele, colega cea bogată, uneori nu mănâncă seara pentru o geantă, cea puternică se duce acasă și plânge în fața oglinzii, colegul vesel, este bolnav, ce teamă ne împinge să ne ascundem? De ce ridicăm ziduri groase în jurul nostru? De ce ne izolăm? De ce ne ascundem după lacăte groase, ne punem singuri lanțuri din care nu mai putem ieși, ne transformăm în ceva ce nu iubim nici noi, cum putem cere celor din jur să ne placă? Nici de simțit nu mai simțim cum trebuie. Gândurile se învârt aiurea, sentimentele sunt terne, superficiale, iubirea este de suprafață, prietenia o luăm din fugă de pe Facebook. Dăm un click și devenim prieteni.
Dar cine m-ar putea iubi pe mine dacă m-ar cunoaște? Dacă ar şti cum sunt cu adevărat? Ezitantă, confuză, năucă, veşnic îndrăgostită de dragoste, nesigură, fragilă, ciudată?
Nu e mai ușor să fiu fătuca veselă, pufoasă, autoironică?
Am crezut că cineva a căutat, a văzut ceva ce altcineva nu a văzut, un zâmbet, o rază, o buclă luată de vânt, s-a uitat pentru o clipă sub mască, a ridicat cortina și a văzut adevărul și i-a plăcut. Pentru cineva am încercat să fiu Eu. M-am operat pe inima deschisă larg spre el, am vrut să fiu Eu. A fost un joc pentru el. Un rol. Și doare!