Stau pe o bancă într-o grădină plină de trandafiri. Început de vară rece, neprietenoasă, acum soare, acum i se năzare verii că nu merităm strălucirea ei și dă ropot de ploaie peste noi. Capricioasă, mofturoasă, nimic nu-i intră în voie. Plouă mărunt, dar nu simt stropii, este liniște, doar din depărtare câte un șofer zbârlit mai apasă pe claxon nervos. Lângă mine se așează o femeie, nici nu bag de seamă la început, apoi îmi întinde un pachet cu biscuiți, îi mulțumesc, dar refuz. ”Ia, te rog, să fie de sufletul copilului meu!”. Iau pachetul, îl desfac și ronțăi mecanic, fără să simt gustul. Nu întreb nimic, deși pare că femeia ar vrea să se descarce. Nu pot să întreb, simt atât de multă încărcătură în mine, balast de care nu știu nici eu să scap. Egoism? Lipsă de empatie? Nu știu, dar simt că nu pot să mai iau în gânduri o altă povară. Nu trece mult timp și lângă noi se așează o femeie în vârstă. Femeia în negru îi dă și ei un pachet de biscuiți și fără să vreau, aflu povestea. Băiatul ei de 12 ani a murit curentat. Au încercat doctorii să facă ceva, dar inima i-a cedat. S-a dus, lăsând suflete goale în urmă. Bătrâna o iscodește, vrea amănunte, ore, ce doctor a fost acolo, ce i-a făcut, pare că durerea femeii din față îi alimentează curiozitatea, alungă plictiseala și singurătatea și apoi va avea ce povesti mai departe, pe bancă, în fața blocului. Nu mai ascult nimic, o perdea se așează peste mine, rupându-mă de prezent. De ce pleacă îngerii? Cineva deasupra noastră dă cu zarul? Sau alege asemenea unui Cupidon, aruncând o săgeată otrăvită? De ce? Într-un final, bătrâna trage o concluzie crudă, cinică: ”cine știe mamă, și voi ce rău ați fi făcut? V-a pedepsit Dumnezeu!” Mă cutremur! Ghilotina cade peste sufletul femeii în negru, se ridică fără cuvinte, de câte ori o fi primit răspunsul acesta, câți or fi judecat-o atât de crud, înconștient, punând sare pe o rană ce nu se va vindeca niciodată? A fost mamă tânără, dar acum pare bătrână, duce o durere cruntă pe umeri, îi face gheb pe spate, se duce târșindu-și pașii spre o lume care nu înțelege, dinspre o lume care nu o iartă. Bătrâna se ridică și ea, dând din cap: ”Este lumea plină de păcate. Le plătesc copiii!” mă uit după ea, nu are milă în judecata ei, dar o înțeleg. Este spiritul nostru de conservare, este mult mai ușor să crezi despre cineva ce duce astfel de durere că a făcut ceva rău și Dumnezeu l-a pedepsit, este mult mai ușor să-l crezi hain, lipsit de inimă pe cel lovit. Altfel, ar trebui să acceptăm că asemenea dureri se pot întâmpla oricui, oricând. Este perdeaua după care ne ascundem, mie nu mi se poate întâmpla, eu n-am făcut rău. Crud, irațional, ne depărtăm de cei loviți, să nu fim părtași la păcatul lor.
Continui să cred că Dumnezeu are nevoie de armatele lui de îngeri, dintre cei mai curați, mai puri, dacă știm să vedem, să ascultăm, acești îngeri ne netezesc calea spre Dumnezeu, ne deschid poarta spre o lume la care doar visăm, în care uneori nu credem.
Părinți din toată lumea cărora copiii v-au plecat, n-aveți o vină pentru ceva, doar vi s-a deschis o ușă pe care alții nici n-o știu, nici n-o văd. Și în ușă este un înger care veghează ca zilele și nopțile să vă fie senine și drumul să ducă direct la El. Vă așteaptă cuminți și nevinovați ca toți îngerii și când calea voastră va ajunge la capăt, peste mulți ani, vă vor întâmpina. Poarta niciodată nu se deschide ca apoi să ți închidă în nas. Dumnezeu nu este ca noi, îngerii nu sunt ca noi. Prețuiți-vă și pentru poarta deschisă și pentru îngerul din poartă.
Asta nu înseamnă că cei rămași vor fi întinați, unii au rostul lor prin lume, rost neștiut de noi, au calea lor de străbătut, cu bune, cu rele. Și dacă noi vom pleca înaintea lor, noi vom fi cei care îi vom aștepta, pentru că drumul nu se termină pe pământ!