Decembrie tăcut și mut. Mohorât. Obosit. Zilele de soare s-au risipit, gerul a învins depărtările. Oamenii trec grăbiți, zgribuliți. Cele câteva petece de zăpadă au înghețat murdare în colțuri unde razele de soare din zilele trecute nu au ajuns. Am făcut bradul chiar de Sf. Nicolae, am sperat într-o sărbătoare în suflet, dar frigul aruncă aerul de bal. Am împodobit curtea, am pus globuri luminoase, bradul bătrân din curte a prins inimă, sclipește în noaptea adâncă, dar în mine este ger, tot ger. Apoi, când nu mai speram la căldură, am primit o invitație la o lansare de carte, Constantin Popescu, ”Viața ca optimism tragic”. Am primit într-un timp foarte scurt, foarte multă informație, am fugit pur și simplu, voiam doar să trec prin filtrul personal tot ceea ce aflasem. Nu l-am cunoscut până acum pe acest om, dar l-am simţit ca pe un frate de suflet, a adus în mine atâta căldură și pace, o pace care mi s-a părut atunci, o voi păstra, ca o relicvă într-un colț ascuns.
Fericirea este călătoria, trecerea, zbaterea, dorința, visarea, nu destinaţia. Unii oameni au puțin, material vorbind, destinația lor este o bucată de carne, o ciorbă caldă, o masă cu de toate, vor pur şi simplu să mănânce, da, unii oameni în jurul nostru, trist, dar adevărat, mor de foame, suferă de foame. Gândul la bucata aceea de carne le aduce un chin, dar şi o bucurie. Când o au, le aduce saţietate. Pentru o scurtă felie de timp. Atât. Nu fericire.
Alţii îşi vor împlinirea dragostei. Gândurile, visurile, (nu visele, de fapt, idealurile sunt visuri, imaginile din timpul nopţii sunt doar vise..) la EL sau la EA, le aduce fericire, uneori când dragostea li se împlineşte, poate veni cu o dezamăgire. El sau Ea nu este ca în visuri. Persoana dorită, visată, căutată, râvnită este prea egoistă, este prea rece, nu ştie să comunice, hm, nu a prea citit, etc. Sau pur şi simplu, EU nu ştiu să-i explic ce înseamnă pentru mine şi nu fac altceva decât să-l (să o) îndepărtez.
Altul, vrea o pereche de pantofi noi. Când îi are, îi poartă, după o săptămână vrea alţii, vrea o pereche de cizme, vrea sandale vara şi tot aşa…
Bine, asta nu înseamnă să nu luptăm pentru ceea ce ne dorim, am fi doar nişte zombi, fără idealuri, fără ţeluri.
Ies din casă, văd lumea grăbită, toți se uită în pământ, gonind, fugind de frig, căutând căldura unui birou, a unui cămin, apoi, vine vara, oamenii aleargă grăbiți spre o umbră, se dezbracă, aruncă ultima barieră spre răcoare, doar dimineața ne mai uităm la cer, îl cercetăm să știm ce ne va da azi, soare, nori, zăpadă? Spre prânz doar alergăm, cine are timp de cercetat cerul? Cine mai vede fericirea din spatele unui nor bucălat pus pe șotii? Cine mai vede soarele spre zenit, luându-și rămas bun de la zi, de la omenirea unei jumătăți a pământului? Cine mai vede luna zâmbind șăgalnic în crai nou? Așteptând să te agăți de colțul ei, ca într-un leagăn al copilăriei? Cine mai vede zâmbetul misterios atunci când ni se arată întreagă, dezvelită, sperând să-i cercetăm secretele?
El sau Ea ne va aduce fericirea? Nu, doar clipe de fericire, o îmbrățișare, un zâmbet cu lumină, o atingere, genunchii tremurând, obrajii roșind, toate sunt clipe, poate cioburi de oglindă spartă. Eu, doar eu pot să-mi aduc fericirea, în ciuda aerului rece de afară, doar eu pot să-mi aduc căldură. Dacă eu depind de starea de fericire, poate că, în ciuda stărilor trecătoare de cârcoteală, cădere, tristețe şi frustrare, voi continua să cer fericire. Nu Lui, nu Ei, mie, pur şi simplu. Și voi fi fericită. Eu vreau să prețuiesc fiecare lucru, fiecare om din jurul meu şi preţuiesc fiecare moment din viaţa mea, preţuiesc soarele când răsare și îl preţuiesc când apune, preţuiesc locul meu de muncă, preţuiesc amărâtul meu de matiz, că mă duce la lucru de 10 ani, preţuiesc cizmele de anii trecuţi, că sunt încă bune şi pot să rezolv şi iarna asta cu ele, banii pe care i-aş da pe o pereche nouă, îi trimit copiilor şi ei preţuiesc asta, preţuiesc lucrurile frumoase şi lucrurile utile, Doamne, cum preţuiesc îngheţata aceea luată la colţul străzii, când afară sunt 45 de grade! şi cafeaua fierbinte de la chioșc când afară sunt 0 grade, preţuiesc colegii, că îi am, îl prețuiesc pe Tu,Dor, că îl am, așa cum îl am, cu frânturi din el, cu ceea ce-mi dă răzleț, prețuiesc adorația tăcută a lui Andrei după ce a învățat că mă poate pierde, prețuiesc reîntoarcerea lui după ce am învățat că-l pot pierde, Doamne cine mă poate înțelege? fericirea este lumea, fericirea este viaţa în sine, urcarea pe munte, nu vârful muntelui, cărarea, nu ajungerea la izvor.
Nu am nevoie de ceva, sau de cineva să fiu fericită, fericirea este starea mea, da, vreau să fie starea mea. Împiedică-mă lume să fiu fericită! Societatea m-a dresat să fiu frustrată, să mă trezesc cu fundul în sus dorindu-mi ceva, m-a învățat să fiu nemulţumită, societatea îşi doreşte ca eu să fiu nefericită, pentru că numai astfel îmi doresc noi şi noi lucruri, un televizor, o maşină nouă, cizme noi, un serviciu nou. Iacătă lume, refuz să am nevoie de astea pentru a fi fericită, sunt fericită şi vreau să atrag în jurul meu oameni fericiţi, care să mă facă să fiu fericită și fericirea mea să-i facă fericiți. E un cerc în care vreau să mă învârt, un carusel din care nu vreau să cobor.
Este adevărat, nu îmi găsesc întotdeauna locul, când intru într-un magazin şi dau veselă bună ziua, morocănoşii din jur, se întreabă: ”ce-o fi cu asta? O fi dusă, săraca!” Dacă cineva este nefericit, congenital, genetic nefericit, fatalist nefericit, totul este în regulă; îşi găseşte locul rapid într-o lume nefericită, este în matca lui, nefericirea este rostul lui, pentru că societatea în ansamblu este nefericită, nefericitul, nemulțumitul, face parte din comun, din zi de zi, din cotidianul rece și cenușiu.
Societatea se zbate, face cercetări, face investiţii ca oamenii să fie nefericiţi, să fie frustraţi, să cârcotească, să bârfească, să comenteze, să fie indiferenți, chiar să urască, societatea nu poate admite fericirea, extazul, zâmbetul, căutarea, zborul, dansul, lumina, societatea se bazează pe nefericire, pe dorința de a avea, de a cumpăra crâmpeie de mulțumire trecătoare, economia se bazează pe nefericire, progresul se bazează pe lipsuri, pe privări, pe nemulțumire.
Oameni buni, nu vitamine şi minerale trebuie să cerem la plafare, ci suplimente de fericire, de zbatere, de drum, de vis, este trist, dar nu trebuie să acceptăm nefericirea, nici clipe din ea, ne obişnuim cu nefericirea, ne intră în sânge, ne astupă respirația, ne înnăbușă drumul spre fericire, ne învățăm nefericiți, nu mai căutăm, nu mai visăm, greu ne revenim apoi.
Dar, în jurul meu, incredibil, lumea este dependentă de nefericire, eşti gras, dar mănânci ca apucatul, şi-ţi spui că şi mama şi bunica au fost grase, nu ai nicio şansă să fii tu slab, „Deh, asta mi-e constituţia”, îţi spui fatidic şi mai bagi o halcă de porc, ai o slujbă care nu îţi aduce nicio satisfacţie, colegii te antipatizează, tu îi desconsideri, dar rămâi masochist acolo, fără să încerci să găseşti ceva care să te caracterizeze, să scrii, să dansezi, să cânți, să zbori, găseşti persoana potrivită, ai visat-o, ai dorit-o, dar o îndepărtezi, ți-e teamă de fericire, de dor, de frigul ce poate să se lase după clipe de fericire, ți-e teamă să fii tu însuți, TU cel adevărat, Tu cel lăsat de Dumnezeu să fie fericit!