Primăvară se transformă încet în vară. Deja a trecut vremea liliacului, a început vremea cireșelor. Ca un copil, le cumpăr și mi le atârn cercei, la ureche. Dansez prin casă, dansez pe stradă, dansez prin parc, dansez pe culoarele institutului, atunci când nu mă vede nimeni. Sunt toată un pumn de copil plin de cireșe. Sunt un curcubeu așternut după ploaie la marginea livezii roșii, încărcată de cireșe. Sunt gardul pe care urcă vreun ștrengar să rupă o creangă plină de cireșe. Sunt scara pe care suie o bătrână să culeagă roadele cireșului.
În jurul băncii mele de la institut, acum, totul este verde, albul florilor a trecut, iar ploile din ultima vreme au păstrat un verde curat, crud. În curând, probabil, sub arșița verii, verdele se va topi. Azi dimineață pe banca mea, am găsit un pisoi. Când m-am așezat, am vrut să pun mâna pe el, dar a fugit speriat, și s-a întors după câțiva pași, oarecum dornic de o mână caldă pe blănița lui. Dar frica a învins, deși i-am șoptit că dacă mă lasă să-l mângâi, nu voi fuma astăzi. A fugit printre crengile arbuștilor, și eu, dezamăgită, am aprins țigara. Aș fi renunțat la ea în schimbul căldurii blăniței gri. Mă înțeleg din ce în ce mai bine cu colegii mei. Nu mai tac, de multe ori râd zgomotos la o glumă și mă opresc doar sub privirea aspră a lui Madam. Cei patru colegi cu care împart masa de lucru, sunt mult mai deschiși cu mine. Vineri, după program, am fost toți și am băut o cafea, am râs, am aflat diverse povești despre ceilalți colegi, povești de acasă, de la serviciu, unele știute de toți, altele aflate întâmplător, altele doar bănuite. M-am simțit bine, m-am relaxat, a fot un pas, a fost prima dată când am vorbit despre familia mea, despre gemenii mei, ce mari sunt, ce frumoși, ce diferiți sunt, ce deștepți. Și simțeam vorbind de ei, că vreau să-i simt, să-i iau în brațe. Ei sunt și acum, după atâția ani pământul de sub picioarele mele, tot ce este stabil pentru mine. De când părinții mei s-au dus unul după altul, gemenii mei sunt umărul pe care îmi găsesc liniștea. Doar că pe umărul lor nu pot să plâng, ei trebuie să știe că mama este tot timpul bine, pe umărul lor pot doar să râd, chiar dacă uneori aș râde cu lacrimi. Le-am spus colegilor mei și de părinți, s-au întristat, una din fete, Daniela, are părinții bolnavi, știe ce trebuie să fi simțit eu la plecarea lor. Ne-am despărțit mai apropiați, parcă ne cunoșteam de ani mulți, iar azi când am intrat, le-am simțit privirile complice. Suntem într-o barcă, toți cinci, alunecăm, simt eu, spre ape line.
Vine vara, te aștept vara mea cu tot ce aduci, cu mare, cu nisip pe tălpi, cu fețele arse de soare, cu arșița nopților în care voi sta în curte, pe balansoar, vorbind cu mine, mângâind regina nopții, șoptindu-i lunii, luînd stelele în palmă…
Voi pleca de abia în septembrie în concediu. Andrei nu poate mai devreme, afacerea lui, de ani de zile nu-i permite plecarea înainte de deschiderea școlilor. Dar iubesc atât de mult marea de septembrie. Nu știu unde vom pleca, atât vreau, mare, soare, nisip. Iubesc marea oricărui anotimp. Iubesc marea oricărui țărm.