Încep anul cu o nouă carte, nu voi posta zilnic și nu voi posta totul. Oltenia are o legendă mai puțin cunoscută, Craiul de Rouă, cartea va fi o viziune a mea despre această legendă. Mulțumesc domnului profesor Nicu Vintilă pentru ideea acestei cărți și pentru informațiile legate de legendă. Mulțumesc domnului Victor Ravini pentru toate documentele trimise despre legendă. De la dumnealor am aflat despre piesa de teatru, ”Domnul de Rouă” scrisă în 1938 de Zaharia Bârsan. Ca o coincidență, eroina principală se numește Taina, numele dat primei mele cărți, primei mele eroine, iar eroul principal, Alean, nu este departe de Tu,Dor, numele eroului meu din roman. Voi folosi aceste nume și eu în cartea deschisă acum. Vă mulțumesc tuturor pentru popasul printre rândurile mele!
Capitolul 1.
M-am născut într-o zi de vară, caldă, cu vântul adiind blând, cu noaptea pierind și lăsând loc zilei de duminică ce se întrezărea pe ulițele satului. Sat de câmpie, în apropierea Dunării, iute la mânie, agitată și învolburată de ploile ce de abia se isprăviseră. În astfel de localități de pe marginea râurilor, nici nu știai unde se termină orașul și unde începe mahalaua, cum îi spuneau cei din partea locului, stingheriți de denumirea veche de sat. Nici un semn, nicio scriere pe marginea drumului, nimic nu anunța că se sfârșește un oraș, doar că brusc, se termina strada pietruită și începea țărâna. De aici, birjarii nu-și târau trăsurile mai departe. Nici nu era nevoie de ele. La fel de brusc, se terminau casele mari, cu etaj, cu curți uriașe de n-ajungea privirea până în spatele ei. Ultima casă de pe strada pietruită era mare, prea mare, prea țipătoare, a unui negustor parvenit, ce-și adusese o nevastă masivă, cu sâni bogați, boită ca un brad de nuntă, o mai și împodobise cu brățări și mărgele strălucitoare, groase ca degetele lui murdare, încă nedeprinse cu curățenia omului născut bogat. Ea, negustoreasa, era la fel de țipătoare ca și casa mare, lăcuită, îi turnase în câțiva ani bărbatului câțiva plozi, la fel de țipători, la fel de masivi și la fel de murdari sub unghii. Iar negustorul, plictisit de nevasta guralivă, din ce în ce mai plină și din ce în ce mai îngâmfată, era văzut tot mai des în preajma casei aceleia roșii, tapată cu catifea, cu felinar roșu în poartă, casă despre care lumea vorbea în șoaptă, bărbații se priveau cu subînțeles, iar femeile cinstite o ocoleau, cu privirea plecată, treceau pe celălalt trotuar, dar cercetau pe sub sprâncene măcar o mișcare în dosul perdelelor roșii. După casa mare, țipătoare, urma un șanț plin de buruieni. Când venea Dunărea mare, șanțul se umplea cu apă, cu nămol și devenea loc de joacă pentru copiii mahalalei. Abia în ultimii ani, un țigan venetic se încumetase să desțelenească, să sape și să plivească un mal al șanțului și își făcuse un bordei sub pământul abia scos la lumină.
M-aș fi vrut măcar născută în acea casă țipătoare, cu perdele grele la ferestrele mărginite de cherestea proaspătă din lemn, cu curte mare unde, înainte de sărbători, erau scoase pe sârme, covoare groase, cu culori vii, prea vii, și unde în restul timpului, atârnau hăinuțe de copii răsfățați de soartă. Ursitoarele au vrut altceva pentru mine, așadar, m-am născut dincolo de șanț, pe partea cu țărână, pe partea cu case sărăcăcioase, făcute din pământ, acoperite cu paie, care stăteau ca o căciulă mare, pe o frunte obosită de griji.
Am apărut fără să fiu voită, mama, Anica, după cum îi spuneam eu, lucra în casa mare a boierului din târgul de pe malul de sus al Dunării, și-a ascuns graviditatea, și-a legat mijlocul, șorțul era prins strâns peste catrință, iar pânza de deasupra, și-o scotea ușor afară, ca să ascundă secretul născut din păcat. Eram o bastardă, apărută fără să fie întrebată, aproape forțată să iasă la lumină din cutele largi și grosolane ale fustei. Doar bunica, sau muma cum îi ziceam eu, și-a dat seama după grețurile apărute brusc dimineața că ceva s-a întâmplat, și cum trecuse prin aceleași stări când avea 15 ani, a înțeles. Soarta unor femei din mediul lor era oricum pecetluită, nu aveau dotă și nici un bărbat mai de Doamne ajută nu le voia, iar cu copil mic, nici atâta. Muma știa prima ce viață grea o aștepta pe mama și poate și pe mine. M-am născut în casa mică, îngropată aproape în pământ, pe o laviță bătrânească, și singura moașă la naștere a fost muma. E clar, ursitoarele nu mă iubeau. Și pentru că tatăl meu a rămas un păcat neștiut de nimeni, mi s-a spus Taina. Duceam cu mine o taină ce-mi desena mai bine ca liniile din palmă soarta.