Ce crezi, că visam copaci agățați de cer, cu coroanele crescute în jos, fluturi cu aripi de cocori, ferigi ieșite din glezne? Nu, nu știam pe atunci că poate exista așa ceva. În lumea simplă și săracă în care trăiam, cum altfel puteau fi visele mele, decât simple și sărace! Îmi și imaginez un vis de al meu, asemenea colibei în care trăiam, amestec de lut și paie, din care răzbate în zile calde, câte-o buruiană urâtă și încăpățânată ca o zi de iarnă. Așa erau visele mele, amestec de pământ și paie, cu câte-o șindrilă șleampătă, cu ferestrele strâmbe, mici, ca să nu intre frigul. Nu-mi imaginam altfel copilăria, pentru că nu știam că poate exista și o altfel de viață, nu eram nefericită, fusesem crescută să fiu cuminte, fără povești, seara, la culcare, fără alinturi, fără cuvinte frumoase, fără duioșii în exces, la vremea aceea se considera că vorbele frumoase strică un copil. Nu știam, nu auzisem de zâne, de feți frumoși, de balauri, prin urmare nu povești visam. Pur și simplu îmi visam realitatea, dar puțin întoarsă cu fundul în sus, o realitate ușor rujată, ojată și dată cu pudră de talc, ca doamnele de la oraș. În mahalaua aceea, de lângă Dunăre, iernile era reci, prea reci, și dacă la vârsta aceea știam să urăsc, știam pentru că exista iarna, uram iarna, uram frigul, uram vântul care nu se mai termina, uram foamea. Eram parte din natură, simțeam ca pomii, ca florile, ca berzele că vine iarna. Mă ofileam și eu, mă uscam și aș fi plecat, asemenea păsărilor călătoare în ținuturi calde. Niciodată nu mi-era cald, iar iarna, seara, ne culcam devreme de foame, și multă vreme, în puterea nopții, stomacul meu cânta în gol. Când venea primăvara, așa cum știam eu să mă rog unui zeu pe care în zilele reci îl consideram nemilos, îi mulțumeam pentru încă un an, pentru încă o primăvară. Iar eu, ca un fluture, ieșeam din cocon, mai mare cu un an, mai frumoasă, mai dornică de viață.

Vara mâncam, orice dădea pământul, mâncam. Asta visam eu la vremea aceea, că mănânc, că mi-e cald, visam pături de lână care să mă acopere, perne pufoase în care să mă scufund, și când mi-era cald, apucam să visez din când în când că mă plimbam cu trăsura, eram încălțată cu botine, aveam rochie vaporoasă, dar visul se sfârșea repede, când mi-era cald adormeam degrabă, legănată de trăsura ușoară care mă ducea în lumea cealaltă, unde totul era verde, vară, viață…

Visurile îmi dădeau putere și mie ca și celor din jurul meu, să continuăm viața, așa cum era ea, dar când aștepți să se întâmple ceva, și aștepți și aștepți la infinit și nu se întâmplă nimic, atunci visurile te împiedică să-ți continui viața, te blochează, undeva, în interiorul lor și nu mai poți altfel să trăiești decât visând. Nu știu ce așteptam să se întâmple, doar în ținuturile acelea, niciodată nu se întâmpla nimic, dar credeam că eram singura care visează, și dacă Dumnezeu mi-a dat darul de a visa, înseamnă că mie, mie, mai ales, trebuia să mi se întâmple ceva.

Uneori, ca să mă conving de unicitatea mea, o întrebam pe muma:

– Mumă, tu visezi? Se uita la mine, căpiată, plictisită.

– Tu, fată, crezi că eu am timp de visele tale? Încercam să-i povestesc ce visam, s-o fac părtașă la binele meu ce va urma, dar mă gonea obosită de vânzoleala mea, de viața din mine, ce se cerea trăită la maxim.

– Ia uite, fată, cățărați pe spatele câinelui, începură și purecii să latre. Ia, caută de găsește-ți ceva de făcut, că eu singură nu mai pot.

Plecam, dezamăgită, dar, încă odată convinsă că doar eu visez.

În clipele acelea, mi se părea că Dumnezeu îi ținea în viață pe cei din jurul meu, doar pentru că aparțineau unui întreg, unei unități, de fiecare depindea viața celorlalți, ca un lanț de vieți, fiecare era o verigă de care ținea viața celorlalți.

Spune-ți părerea

comments