fragment de roman
Într-o zi, te pierdusem deja, trecuseră zilele, trecuseră nopțile, atâtea stele căzuseră peste mine, dar le strânsesem pe toate, ca zestre, așteptând o altă nuntă. Ziua se prăbușise în țărână, la picioarele mele, luna nouă se năștea din pântecul nopții, sfâșiind-o, și acum noaptea stătea, lăuză, pe un pat de nori, iar craiul nou, prunc abia născut, se ridica vesel, ca o seceră de pe o vină iertată și uitată.
Țipăt în aer, țipăt în mine, vântul mângâie noaptea, vântul mângâie ziua, odată, înainte de a fi a ta, Aleanule, vântul, fiu risipitor, mângâia părul meu, se iubea cu șuvițele ce-mi cădeau pe umeri, liane, de care se agăța și-și lua curaj să alerge în pădure. Aleanule, m-ai ales dintre ielele codrului, Aleanule, te-am ales dintre picăturile de rouă, tu, cea mai curată.
Haiduceai alături de fii de domni din jur, erai cel mai frumos, erai ca un stejar falnic în pădure de mesteceni fragili, închideam ochii și șopteam: ”Sărută-mă!” și atăt de teamă îmi era ca sărutul meu să nu te otrăvească, eu eram ca noaptea adâncă în care te pierzi și nu mai vii. Și nu voiam ca iubirea mea să fie aceea ce te rătăcește. De ce m-ai săruta? Că doar stelele nu se sărută, că doar pietrele nu se sărută! Știai doar că soarele te va topi când te va îmbrățișa, veneai să ne iubim la înserare, plecai în zori de zi, tu, Craiule de Rouă, eu, Taină a pădurii, fată albastră cu părul cer. Priveam în globul de cristal și vedeam lacuri, și nu știam ce voie are Dumnezeu cu noi. Sărutul tău avea gustul de ploaie, de apă adâncă, de potop ce îneca. Și nu știam că într-o zi vei fi rouă, doar rouă.
Știai, Aleanule că pe mine visele nu mă mint. Când brațele tale mă înghițeau, visele mă țintuiau, săbiile se ascuțeau, lacrimile îmi porneau. Stăteam așezată pe o margine de lume și priveam într-o fântână adâncă, limpede și vedeam ochii tăi. Apoi dispăreau. Plecam nebună prin păduri să te caut. Te jeleam, te suspinam. Și cerul plângea de durerea mea, soarele știa răul de-l făcuse, ploaia ce te potopise, în apă te prefăcuse. Și norii se uitau în altă parte, țipătul meu să nu-i taie, chemarea mea să nu-i bântuie. Doar apă era în jurul meu, îți spuneam asta și râdeai, Dorule! Nu ți-era teamă de nimic, râsul tău mă durea, doar tălpile mele goale hălăduiau, rugând soarele să te lase, certând pământul să nu te ducă. Răspântiile le umblam, ascultând goană de cal alb să te aducă. Lumea e rea, Aleanule, unii plâng la fericirea mea, alții râd la lacrimile mele, vedeam în visele mele că într-o zi cineva te va prinde urcând la mine și-ți va vrea răul. Vedeam în vis lumea transformată în peșteră neagră, pământenii din sat transformați în lupi cu cuțite din care curge sânge în loc de ochi, în vălătuci de fum se prefăcea și inima mea, cai negri tropăiau în mine și măicuțe albe, călugărițe îmi țineau în palme sufletul, încercând să-l mântuiască. Ce furtună vine, Doamne? Și cerul, de ce nu lasă lacrimile să-i curgă? De ce simt răsuflarea întunericului pe fața mea? Și luna de ce se ghemuiește? Tu nu vezi, Crai de Rouă cum se pregătește soarele de doliu? Perdea neagră cum se lasă peste chipul său? Cum se adună norii în jur? Cum liniștea nu-și mai găsește drum spre mine?
De când cocoșii au încetat să cânte și razele soarelui au căzut pe fața ta, umblu nebună prin păduri, căutându-te, prinzând printre frunze zâmbetul tău, eu Taină nebună a codrului, știind că doar moartea o am în față fără tine. Ploaie, vino și mă plouă, vino și mă spală, ia-mi întunecarea, adă-mi Craiul înapoi, eu iarbă mă voi transforma, eu umbră mă voi face, eu voi călca pe soare și nu voi simți mistuirea din tălpi, doar el să-mi vină înapoi, să-l dau vieții, să mă dau morții în schimb. Nu vezi, Aleanule, cum se uită pământul la mine cu un ochi? Și râu caut în jur să-l umplu cu lacrimile mele. Liniștea sângerează în mine, doar țipăt e în jur, eu nu am rost, eu fiu îți voi face din iubirea noastră ascunsă, din iubirea din adâncul peșterii, din patul nostru de frunze, cu stelele luminându-ne, cu luna păzindu-ne, de soare ferindu-ne. Și tu Craiule de Rouă, nu ai să-ți vezi fiul crescând, fiu născut din lumină și întuneric. Un fluture se zbate pe pleoapa mea, și umbra mea plânge, răscolesc frunzele în căutarea ta, în chemarea mea, sap bolovani, urc stânci, întreb ramurile, toate întorc capul istovite de durerea mea, tu vei fi ultima amintire, ultimul nume strigat. Și te sărut pe aripile ce te-au dus spre soare, ce te-au dus departe de mine. Că n-au știut, sălbatice și nebune unde te duc. Dacă aș putea să prind cuvintele, ți le-aș trimite să te aline, așa cum mă alinai tu odinioară, nu pot, și-ți trimit stele căzute, crude încă, doborâte de vânt. Să te păzească acolo unde ești. Te voi căuta mereu, în fiecare noapte, înainte ca zorii să cânte înseninarea, voi întreba norii de tine, voi răscoli pământul, și dacă n-am să te găsesc, ia stelele să te-ocrotească. În pântecele meu, o viață mi se zbate, fiu pornit din dragoste, îl voi privi și voi striga după nopțile în care mâna ta cădea obosită de pe umerii mei goi, eu fir de lumină, tu dor fără de margini. Voi opri chemarea doar atunci când n-oi mai fi, voi veni la margină de apă pornită din tine și mă voi scufunda în ea, umerii să mi-i cuprindă, ca mâinile tale, sânii să mi-i închidă, coapsele să mi le strângă, sângele să mi-l aprindă!
Noaptea, ea însăși născută în sălbăticie, mereu fertilă, adăpostește luna sub streașina ei, precum ieslea adăpostea nașterea Celui Viu.
Spre răsărit, soarele mușcă cu poftă din noapte gonind-o. Tu, Alean nesfârșit, eu, Taină plecată din fum și văpaie, tu fiu de Domn, eu din ielele pădurii, tu din rouă, eu din frunze, tu din apă, eu din foc. Vântul, fiu risipitor, umblă aiurea prin frunze, răscolindu-le sufletele, făcându-le să creadă în iubirea lui, apoi pleacă, lăsându-le singure, goale, uscate, dorindu-și doar căderea. Vântul, tu, eu…Alean, Taină…