În general, am trăit frumos, da, au fost și momente pe care nu vreau să mi le aduc aminte, sau nu acum, dar viața mea a fost frumoasă și curată. Nu s-a scurs toată, însă sunt momente în care am nevoie de mine cu mine, să-mi așez împlinirile și dezamăgirile ca într-un tabel, să le privesc în paralel, să le descos, să le măsor cu aceeași oca. A meritat să trăiesc frumos, curat? A meritat, în general, să trăiesc? A meritat? Nu am mințit, nu am furat, nu am trădat, nu am înșelat, nu am părăsit! De ce atunci vreau să dorm, să duc în uitare dezamăgirea? Am ajutat. Mult! Când am fost rugată și când am crezut eu că există cineva care are nevoie de ajutor. Da, și acel cineva chiar avea, nu i-am băgat un ajutor gratuit pe gât. Au fost mulți cineva. Da, eu de 1,58, o mână de om cum îmi spune un prieten, am ajutat pe cineva care era ca mine, o altă mână de om, și am ajutat oameni cât munții. Nu am măsurat pe cine ajut și nu am măsurat ajutorul. Nu am așteptat servicii la schimb. Cine are nevoie de ajutor, are și atât. Dar mi s-a părut nedrept atunci când cineva-ul s-a lepădat de mine. Ca și cum eram o pată! Am disprețuit prietenia interesată, corporatistă, care se termină la poarta locului de muncă, deși de asta am avut parte. Am muncit, am alergat, am stat cu sufletul la gură în așteptarea unui răspuns, am ajutat, da, iar spun, am ajutat, m-am lăsat manipulată, m-am lăsat folosită, am știut când sunt folosită, am acceptat, asta nu prea știu de ce, uneori pentru că nu aveam de ales, pentru că am o responsabilitate, offf, e scuza tuturor, am copii, am familie, da, asta e și scuza mea, iar altădată pentru că am vrut. Uite așa, de-a naibii! Atunci, de ce mi-e frig? Am încercat să fiu prietenă cu toți, când nu s-a putut, m-am mulțumit să fiu acceptată, când nici asta nu s-a putut, m-am întors cu spatele. Iar, atunci, de ce mi-e frig? Nu am lovit, poate am judecat în sinea mea, m-am ridicat, de fapt, nu m-am ridicat niciodată, doar am rămas pe o linie oarecum sinusoidală, cu meandre la dreapta, cu meandre la stânga, dar orizontală, fără urcări, doar cu coborâri și cu reveniri, astea nu sunt urcări, nu? doar reveniri la aceeași linie sinusoidală, dar atât de compulsiv orizontală. Nu aveam cum să mă ridic. Am refuzat compromisurile, mă rog, câteodată, am lăudat acolo unde nu era cazul, alteori m-am extaziat când nu simțeam nimic, uneori m-am oferit să fac ceea ce altcineva nu putea să facă, sau chiar nu voia, nu știa sau nu avea timp. Astea nu sunt compromisuri, nu-i așa? Am refuzat să cultiv relații în care nu cred, să invit la mese oameni pe care nu dau doi bani, ca și cum aș fi stat sub același acoperiș cu jivine de la care aș fi putut învăța un soi de sălbăticiune arogantă, deprinsă din parveniri rapide. Am tăcut, deși uneori îmi venea să urlu. Am amuțit deși îmi venea să înjur, chiar dacă eu nu înjur. Am ocolit conotațiile alea, urâte, pipăielile, m-am făcut că nu înțeleg, apoi, am evitat partidele. M-au dezamăgit, mereu m-au dezamăgit, chiar și acelea pe care le-am simpatizat de la distanță, fără să fac adeziuni, declarații, fără efuziuni sentimentale. Ba, chiar unele simpatii sau antipatii mi le-am înnăbușit, ca să nu se audă mai departe. Poate deranjam. Mă mint, acesta este deja un compromis. Dar mă scuz, responsabilități, copii. “Cosi fan tutte”, îmi spuneam și tăceam. Eu, după cum se vede, am mereu scuze, vina este doar a sistemului. Dar sistemul nu suntem noi? Sistemul nu-i făcut din oameni? Și dacă sistemul e pervertit, de cine e pervertit? Nu de oameni? Și dacă sistemul e stricat, noi, oamenii care-l compunem nu ne stricăm cu timpul? Unul de la altul. Ca merele dintr-un coș. Ușor, ușor, ne afiliem politic, mai mult, ne afiliem politic la ceva ce nu ne place deloc, sau căutăm protecție, orice fel de protecție, Doamne ferește, unii chiar protecție din aia urâtă, cu compromisuri mari, care nu mai trec, nu se mai vindecă. Cei mai mulți, la un moment dat, doar tăcem. Ne e teamă. Deși ceva urlă în noi. Deși cineva înjură în noi. Ne cheamă ceva din noi la luptă, ca Avram Iancu: ”No, gata! No, hai!” Și simțim că parcă nu mai putem tăcea. Ne pișcă ceva de limbă, se plimbă ceva pe pielea noastră, ne furnică degetele. Emily Dickinson spunea: ”Mereul e format din acum-uri”. Pentru mine, mereul a fost format din ”nu acum-uri”, și nu am înșelat, nu am mințit, nu am părăsit, nu am urcat pe schelete, de fapt, ce spun eu? nu am urcat deloc. De ce mereu pentru mine ”nu acum”? Ce trebuie să mai fac? Ce au alții și eu nu am? A meritat să trăiesc frumos? Dar pentru ceilalți, a meritat viața asta în care se închină la dumnezei de o zi, pe care în sinea lor nu dau două parale? A meritat să-și încovoaie spinarea, să-și depună viața la picioarele unora în care nu cred. A meritat râsul de conjunctură? Osanale fără temelie? Muncă în van pentru cineva care se tot ridică și tot promite și tot uită?
Între oameni există tot felul de relații, chiar și prietenia fidelă poate avea un interes ascuns, încrederea se poate construi pe diferite interese, prietenia și dragostea se oferă, uneori, măsurându-le puterea celor care o oferim. Mi-e greu să pătrund uneori în mintea oamenilor, în relațiile bezmetice dintre ei, în gândirea unor persoane ce populează lumea din jurul meu, uneori atât de snoabă, atât de înnebunită după protecție, orice fel de protecție și atât de caraghioasă în nebunia asta după bani! Nu vreau să le deslușesc căile de parvenire, legăturile făcute cu gânduri de arivism, interesele meschine ce-i unesc! Eu știu doar să spun povești frumoase celor ce stau cu capul pe genunchii mei. Eu pot să creez o lume de basm în jur unde niciun rău să nu ajungă. Și atunci, de ce mă simt ruptă, secătuită, anulată?
Am trăit frumos și curat! A meritat?