A trecut prima iubire. Am pornit mai departe. Înghețul a mai durat, teama a mai durat, mai simțeam țurțuri crescuți direct din picătura de sânge ce-mi curgea dinspre inimă, urme de copilărie lăsam sub pașii mei, apoi am uitat, am iertat, m-am iertat, petalele au început să se desfacă, fluturii să zboare, cocorii veneau, eu tot așteptam. Iarna așteptam primăvara, când verdele izbucnea din rărunchii pământului, nu-mi ajungea, stăteam și ascultam fiorii copacilor când lăsau ramura să înmugurească, simțeam travaliul din fiecare noapte a mugurilor ce dădeau în floare, auzeam gemetele naturii, nu puteam dormi, voiam să fiu parte din orice transformare, dar nu-mi ajungea, voiam vara să vină! Era cald, era totul viu, dar voiam toamnă cu ramuri ruginii, voiam să urmăresc căderea frunzelor, să le surprind durerea, să le alint în cădere, să le mângâi, să le iau, ca în copilărie să încerc magia, poate de data asta va merge, să o așez în pământ, copac falnic să crească din ea și dacă nu, să-i spun că există un Rai al frunzelor, că de acolo va renaște mai frumoasă în primăvara viitoare.
Nu mai aveam bagheta, rămăsese ascunsă în ultimul meu an copil, nu o mai căutasem, nu mai eram zână, nu mai eram zeiță, eram un trecător printre atâția alții. Au plecat cocorii, au venit cocorii, mi-am întâlnit rostul pe pământ, bărbatul cu inimă de aur ce avea să mă transforme iar zeiță, au venit copiii-minuni, mi-am recăpătat bagheta, am suflat asupra lor și au devenit frumoși, i-am atins și au devenit buni, i-am mângâiat, i-am strâns în brațe, în inimă, le-am făcut căsuță acolo, să nu mai plece, am crescut iar odată cu ei. Am fost iar copil, am fost iar adolescentă, am trăit iar prima iubire, am plâns, am suferit, am așteptat. Dar în februarie, când încă săgeți de gheață curg din vârf de creangă, când încă ziua e mică și noaptea vine repede, pe furiș, eu încalț pantofi, anunțând deja primăvara, stârnind-o, implorând verdele, cerșind muguri, apoi floare, iar când noaptea se ascunde devreme, eu dau de știre că vine vara înaintea tuturor, apoi toamna când vine, mă zgribulesc mai-nainte de toți, frunzele le adun iar încercând bagheta magică și nu știu nici acum de ce mă grăbesc, unde mă grăbesc, și stau asemenea lui Vladimir şi Estragon, suspendată între două vârste, între două vieți, între două universuri, așteptându-l pe Godot. Nu știu cine este Godot, poate așteptarea este un reflex pentru fiecare, poate graba face parte din viața noastră, poate avem emoții pe care vrem să le exprimăm, se adună și așteptăm momentul, acel moment în care putem să le strigăm, poate toate așteptările noastre de-a lungul vieții, deziluziile noastre, frustrările le ascundem undeva, într-un cotlon, vor să răbufnească, dar paravanul rămâne, nu-l lăsăm să cadă, zi după zi, noapte după noapte alergăm spre un viitor, spre un mâine pe care-l visăm, pe care l-am visat poate mereu, în care să reușim să fim noi, noi înșine, fără ascunzișuri, fără obloane, fără măști. Poate Godot nu există, sau poate este fiecare clipă care vine, dar nu ne dăm seama, este fiecare om pe care-l întâlnim și ne aduce ceva frumos în viață, dar nici asta nu realizăm. Și trece viața, curge timpul prin venele mele, mă duce spre un mâine necunoscut, deși atât iubesc această clipă și ”această zi care mâine nu va mai fi”! poate Godot este o vreme când primăvara va fi de smarald, vara voi putea soarele să-l iau în palme să-I domolesc dogoarea, poate toamna frunzele când vor cădea se vor transforma în rădăcini viguroase alte copaciilor viitori, poate iarna va fi de cleștar, palate de gheață cu feți frumoși și ilene cosânzene ce vor trăi în ele, lumea va fi curată, albă, nu ne vom mai dori îmbătrânirea, vom fi copii, doar copii.
Va trece totul, va trece și asta, poate și așteptarea, va veni iar octombrie însingurat și rece, apoi ianuarie, voi fi zgribulită, va veni februarie și voi încerca să nu mă încrunt, va veni martie și va fi verde, inima mea va fi verde, va veni aprilie și voi trăi, voi zbura spre soare cu aripi de ceară, dar nu mă voi prăbuși ca Icar spre neant, în mai va înflori liliacul alb, iunie, iulie, august, voi fi plină de floare, brațele mele vor ține stele, luna cu genele lungi îmi va face cu ochiul, apoi iar septembrie, iar și iar, totul va trece, cu bune, cu rele și într-o zi, așteptând, voi striga asemenea Mariei Tănase: ”Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă….”