Anumite momente din copilărie îmi revin în fața ochilor ca și cum aș vedea un film. Anumite secvențe le reiau, uneori zâmbesc melancolic, alteori le dau pe repede înainte, prefer să nu le mai revăd, să le uit, sau să le închid în sertarul cu amitiri urâte.
Am ajuns acum la o scenă din curtea casei. De abia se terminaseră sărbătorile de iarnă, nu începuse școala, dar deja la colțuri de stradă, în fața porților, apăreau brazi ofiliți, aruncați, de parcă n-aduseseră până mai ieri atâta lumină și bucurie, cu brațele uscate ridicate spre cer, ca într-o ultimă rugă, strigându-și cea din urmă spovedanie, ca un bătrân ieșit la pensie, neștiind încotro s-o apuce, simțindu-se uitat, inutil și într-un final acceptând soarta resemnat. Iarnă grea, ninsese mult și peste zăpadă dăduse înghețul, orașul era o oglindă imensă în care se reflectau blocuri cenușii, case văduvite de lumina sărbătorilor. Deszăpezise tata o alee spre poartă, una spre spatele curții și una spre tomberonul ascuns după trunchiul gros al salciei zgribulite. Acolo, la răscrucea celor trei alei mă jucam eu, era un frig cumplit, înghețase până când și zăpada, era zburlită toată și tare și greu se lăsa modelată în om de iarnă ce-l voiam paznic al curții. Eu, încotoșmănată bine, cu căciulă de miel, veșnica mea căciulă de miel îndesată pe frunte, aproape că-mi acoperea ochii, cu mesadă groasă, lungă, ”să-mi acopere șalele”, cum spunea mama, mă jucam în zăpada încăpățânată la sculptat. N-am observat că s-a apropiat cineva de gard, am auzit doar salutând. Era o țigancă cu o grămadă de puradei în jur, era mare, masivă, cu fuste colorate și crețe care o făceau să pară ca un glob de iarnă uriaș. Zâmbea toată, bună la suflet ziceam atunci, mieros, viclean zic acum. ”Mamă, frumoasă ești!” și asta a fost de ajuns să mă facă atentă, ”Parcă ești o prințesă!”, continua ea. Deja eram captată toată, adică eu știam că sunt o prințesă, eram pe rând prințesa verii, a toamnei, a frunzelor, a vântului, eram în orice moment orice prințesă voiam, dar era secretul meu, de unde știa țiganca o taină așa bine ascunsă? Auzisem de țigănci ghicitoare, da, probabil era una din ele. Țiganca parcă vorbea cu cineva: ”Ia uite, ce ochi are, parcă-s mure și ce buze roșii, zici că-s făcute!”. Eram prinsă în capcană definitiv, eram deja subjugată. ”Mamă, dar o pâine nu ai tu și pentru copiii mei?”. Doamne, cum să n-am pâine pentru o asemenea femeie ce-mi descoperise secretul. M-am dus în casă, eram singură și așa cum mi se ceruse, am venit cu o pâine, țiganca a cam strâmbat din nas, dar a devenit și mai mieroasă: ”Mamă, ptiu să nu te deochi, că dacă nu te-aș fi văzut mai săracă eram la suflet. Dar o bucată de brânză, de carne n-a rămas de la sărbători?”. Doamne, apoi cum să nu rămână și am dat fuga și am luat și o bucată mare de brânză, să vadă că dacă sunt frumoasă, sunt și bună, am luat coșul de pomană al mamei și l-am umplut cu carne de la garniță, că doar abia tăiaseră porcul, am pus cozonac, i-am dat coșul cu totul, laudele ei nu încetau, am mai luat încă din bucătărie, am mai coborât în pivniță, tot luam, carne și murături, luam cu mâna, cu pumnul, tot îndesam în ce găseam, doar să vadă că sunt bună pe măsura frumuseții. A plecat țiganca cu ochii lucind, au venit părinții, m-au certat, au controlat, m-au controlat să nu-mi fi luat cerceii, m-au întrebat dacă am băgat-o în casă, nu! regula n-o încălcasem, deși țiganca încercase, știam clar de la părinți că n-aveam voie cu străini în casă, dar nimeni nu-mi spusese vreodată că n-am voie să dau din garniță și din mâncare. Seara am tras cu urechea, am auzit-o pe mama râzând că și ea golise garnița unei țigănci când era mică, tot pe cuvinte frumoase, mi-a mai trecut din supărarea că fusesem păcălită, îmi explicase tata totul.
Anii au trecut, și copiii mei și-au deșertat buzunarele în fața unora ce le vindeau cuvinte și stau și mă gândesc, de ce unii jignesc, de ce unii mă jignesc, de ce atâta ură când și acum, spre margine de viață îmi dau sufletul cu totul pentru câteva cuvinte? De ce se jignesc oamenii când am convingerea că în fiecare dintre noi mai zâmbește copilul naiv ce se lasă păcălit de câteva cuvinte, că pentru o vorbă frumoasă, mai golim cămara și acum? Da, recunosc, sunt încă naivă, da, recunosc, mă cumpără câteva cuvinte și nu înțeleg de ce unii mai aruncă cu insulte, cu vorbe-n vânt, când știu sigur că și în sufletul lor mai este un prinț sau o prințesă ce se cer doar descoperiți cu un singur cuvânt!