Fragmentul de mai jos constituie ultimul capitol din cartea domnului Acad. profesor dr. Ioan Iovitz Popescu.
…….
După rit nou, începuse vara. Soarele, citind calendarul, aflase, și câteva zile pârjolise cu năduf în jur. Obosise de acum, și de câtva timp, nori oacheși, mustăcioși și încruntați se înfipseseră pe cer. Nimic nu-i urnea. Deasupra, nici un alt cer.
Mă plimbam prin curte încercând să găsesc ceva de făcut. Din când în când, mă uitam spre cer, sperând să găsesc măcar o rază, să-i strig, ca în copilărie ”ce se dă nu se mai cere!” Dar soarele, deja obosit, nu mă băga în seamă.
Spre seară, plictisită de hoinăreala fără rost, intru în casă. Liniștea din jur, norii prea apropiați de pământ, ca un acoperiș ceresc coborât cu neîncredere de Dumnezeu, peste acoperișurile ridicate de oameni, îmi dau sentimentul de toamnă târzie, parcă acum aștept fumul din horn să se vălătucească spre cer, sălbatic și cald. Deasupra, niciun soare!
Pe e-mail, un singur mesaj, de la Ioan Iovitz Popescu. Inițial, dau să șterg mesajul, cine știe ce virus pot lua. Dar numele îmi e cunoscut, memoria mea, catatonică nu vrea să-mi dea detalii. Nu acum. Târziu, deschid, totuși, mesajul.
Draga doamna Cristina Mihaela Barbu,
Acum cateva minute v-am descoperit, in fine, pe Internet la adresa
Criza, ca o hidră otrăvită – Cristina Mihaela Barbu
Aceasta este singura detectata de Google pentru cuvintele de căutare „Curajule, au, n-ai putea”. Sunt profund impresionat de această descoperire întrucât articolul de mai sus cuprinde versurile
Curajule, au, n-ai putea
Să te strămuţi din casa ta?
Din coama de măslin rotată,
În inima-mi înfricoşată?….
care sunt gravate încă din anul 2004 pe piatra funerară care o străjuiește pe soția mea în Cimitirul Central din Măgurele, Ilfov. Eu am găsit aceste versuri scrise de mâna soției mele pe un carton roz de calculator, după cum puteți vedea în atașament. Întrebarea mea este unde le-a găsit publicate soția mea înainte de anul 2004?
Este evident că ele reprezintă traducerea ultimei strofe din poemul „Nonno’s Last Work” by Tennessee Williams, redat în continuare mai jos.
Cu cea mai aleasa consideratie,
Iovitzu
Nonno’s Last Work
O Courage, could you not as well
Select a second place to dwell,
Not only in that golden tree
But in the frightened heart of me?
….A urmat o perioadă în care am căutat, am răscolit, prin amintiri, prin caietele de la școală, păstrate într-o cutie, bilețele, scrisori. Uneori, un gând îmi dădea ghes, mă ridicam noaptea din pat și căutam în rafturi, prin vreun manual vechi de literatură universală. Da, știam aceste versuri, le știam din liceu, știam pe atunci zeci de poezii, sute de citate, dar aceste versuri, nu reușeam să descopăr de unde le știam. Vedeam cuvintele scrise, le vedeam în fața ochilor, așa cum le descoperisem atunci când le-am citit prima oară, când le-am învățat, dar nu le găseam.
Se cuvine, aici, o scurtă poveste. În noiembrie 2003, soția domnului Acad, prof. univ. dr. Ioan Iovitz Popescu, doamna Denisa Popescu, se stinge ca urmare a unei complicații după o operație, care trebuia să fie una de rutină, pe cord. După câteva luni, în primăvara următoare, dl. profesor vrea să pregătească unul din felurile de primăvară preferate ale Denisei (iertați-mă domnule profesor, în inima mea, ea nu poate fi decât Denisa, atât), un piure de urzici. Deschide cartea de bucate, și la pagina care descria acest fel de mâncare, găsește un bilet roz, scris de Denisa cu versurile: ”Curajule, au n-ai putea…..”.
În 2014, eu încep povestea Tainei, pe blogul meu. La capitolul Criza, ca o hidră otrăvită, eu scriu aceste versuri, fără să știu de unde le știu. În 2016, apare cartea Taina, care include și acel capitol. În iunie 2018, dl. profesor, caută pe Google aceste versuri, căutarea îl duce la blogul meu. De atunci, luni de zile, eu scotocesc în căutarea unui răspuns.
Aceasta este povestea unei prietenii descoperite pe net, între timp, am găsit de unde cunosc numele dl. profesor, este în bibliografia lucrării mele de doctorat, cu câteva articole despre spectroscopie. Iar Denisa, un fizician cunoscut în toată lumea științifică, a fost nominalizată de patru ori la premiul Nobel pentru fizică.
Denisa a fost povestea frumoasă din viața domnului profesor. Este foarte greu să fii povestea frumoasă din viața cuiva. Asta nu este o întâmplare, este o responsabilitate. Ai făcut fericit pe cineva, apoi ai plecat. Asta nu se poate. Ai o menire, o noimă, o sarcină. Denisa a rămas cumva, este undeva pe umărul dl. profesor, îi spune asta mereu, îi lasă bilețele. Pe Denisa, o port și eu pe umeri de atunci.
Se spune că Dumnezeu dă fiecăruia cât poate duce, de ce sunt unii ca Iov și Noe la un loc? de ce mereu, Dumnezeu le testează credința? O vulpe își va mânca un picior pentru a scăpa de capcană, are sens, nu? Un om nu poate să-și mănânce nici piciorul, nici sufletul ca să scape din situațiile în care e prins uneori. Poate că nici măcar nu avem instinctul acesta al supraviețuirii, cu orice preț. Totul în viața noastră, chiar și dorința de supraviețuire, are o limită. Bineînțeles, facem multe ca să scăpăm din capcane, vrem să supraviețuim, vrem să ne eliberăm, eliberarea nu este, însă, implicită. Nu putem, rămânem în aceeași capcană, ne chinuim, plângem, ne izolăm, cine poate să înțeleagă, cine poate să ajute? nu întotdeauna capcanele sunt la fel, capcana mea este mai cumplită decât orice capcană și parcă nimeni nu a trecut prin asta. Dar cumva, ne descurcăm, prinși de picior, sau de suflet ne ducem mai departe existența, cu o piatră grea ce atârnă. și, uneori, ceea ce pune jos pe cineva, pe noi ne împinge înainte, dă un sens, un control. Și din când în când, ceea ce alții cred că împiedică viața, este de fapt, ceea ce ne face să ne continuăm, să tragem cât putem, să trăim, chiar.
Când cineva drag pleacă de lângă noi, definitiv, intrăm într-o astfel de capcană. Chiar instinctul comun de supraviețuire dispare. Pentru ce luptă? Pentru ce viață? Pentru cine? Cumva, trecem. Cum rămânem? Ce rămânem? Asta știm doar noi! Dar acela care a plecat, nu pleacă niciodată cu totul. Avem uneori sentimentul că este lângă noi, ne trezim la ore fixe, găsim scrisorele, bilețele, câteodată, un ceas se repară din senin, altădată o podea scârțâie, realizăm târziu, că poate ….. Pentru aceia care cred în Dumnezeu, moartea nu are importanță. Nu este un sfârșit, doar un alt început, o altă șansă. O reunire.
Nu l-am cunoscut pe dl. profesor pe cale științifică. Doamne, de câte ori ne zbatem pentru un vis, pentru o dorință, dăm ani din viața noastră pentru o idee. Și nu se îndeplinește. Dar câteodată, pentru alte vise, se zbat alții și ne trezim cu câte o dorință realizată, fără să punem o cărămidă, fără un strop de transpirație. Destin? Dumnezeu? Nu am făcut niciun efort să cunosc un om ca dl. profesor. Nu am scris vreun articol de mare valoare, nu am făcut nicio descoperire, nicio invenție. Cineva a făcut pentru mine totul. Eu doar am deschis un mesaj.
Noi suntem ceea ce suntem, nu numai prin trăirile noastre, nu numai prin experiențele noastre, ci și prin relațiile noastre și prieteniile noastre. Prin cei pe care îi iubim, prin cei care ne iubesc, prin cei care ne poartă grija, prin cei din jurul nostru. Cu cât sunt mai puternice aceste legături, cu atât viața este mai puțin îngrozitoare. Prietenia cu dl. profesor mă onorează, mă ridică. Iar îngerul de pe umărul său, stă din când în când și pe umărul meu.
Legătură permanentă