Ultimele dimineți au fost tăcute. Zorii de zi se ascundeau printre nori, rușinați? supărați? obosiți? Sau de când omul s-a făcut stăpân peste cer, le era teamă? Soarele pitit, ghemuit, chinuit, își arăta doar câte o rază, restul le ținea pentru zile negre. Acum câtva timp, stătea cu brațele încrucișate, parcă voia să ne arate ale cui sunt timpurile. Da, credeam că sunt toate ale lui. Dar ultimele dimineți, când n-a apărut decât ca o buclă de păr răzlețită pe o frunte îngândurată, am înțeles că timpurile nu mai sunt demult ale lui. De când omul s-a făcut stăpân peste cer. De cu seară, norii se apropiaseră de pământ și formau un tavan, gata să se prăbușească, prevestitor de vreme grea.
Mereu se spune că oamenii au devenit mai răi. Nu cred. Oamenii nu s-au schimbat prea mult, doar armele ce le au în mână s-au transformat din bâte în bombe. Mă gândesc la orgiile făcute după mari victorii, cu eroi transformați de mâncare și băutură în simpli muritori, înotând printre sâni dezgoliți de fecioare, distrați de gladiatori răpuși, răcnind sfâșiați de lei. Apoi, la masele hămesite în așteptarea rugului aprins, sau a ghilotinei decapitând un cap de regină. La unghiile înfipte în ziduri în înțelegerea că din dușuri nu va curge apă, ci moarte. Apoi, mai aproape de noi, la oameni lăsați să moară de foame, în dorința de a-i cuceri, de a-i încovoia, de a-i face să tacă, mase compacte, cenușii, sub un cer mult prea roșu. Mă gândesc la cozile copilăriei, ne luau părinții de mână, ne așezau cuminți, roboți, fiecare cu locul nostru într-un rând ce nu se mai termina. Erau toți prieteni, părinții povesteau lejer, părți, doar părți din viață, având grijă să nu spună ceva ce s-ar putea interpreta. Când ușile se deschideau, foștii prieteni deveneau dușmani. Nu înțelegeam transformarea. Nimeni n-o înțelegea, dar nu era timp de despicat firul în patru, doar un lucru era clar, trebuia să prinzi ceva, să ajungi cât mai repede în față, să nu pleci cu mâna goală.
Era omul mai bun atunci? Nu, era la fel. Am citit undeva că primul război consemnat între două entități a avut loc cu 5000 de ani înainte de Hristos. Prin urmare, 7000 de ani în care omul poartă războaie. De toate felurile, de la câștigarea inimii unei femei, la asigurarea supremației în lume, la câștigarea de pământuri, de resurse. Ce e religia acum, decât un motiv de război? Atât! Câți din cei ce se aruncă în mulțimi de oameni, detonând bombe, mai cred în Dumnezeu, așa cum L-am învățat? Oare ce-au văzut atunci când s-au aruncat sfărâme, distrugând suflete? Ce-au gândit? Au văzut îngerii credinței lor luându-i pe alte lumi mai bune? Și-au văzut chipurile copiilor lor, pe fețele copiilor ce-i ucideau? Au înțeles că pentru ei nu mai există pace, oriunde s-ar duce? Că îi va urma peste tot blestemul celor rămași? Regretele celor plecați în concediu spre Rai? Întunericul! Căutarea! Frica celor duși, fețele lor schingiuite!
În ultimele două nopți, moartea s-au suit în tren, undeva în Asia, și a coborât la doi pași de noi. A avut atât de mult de muncă! I-am simțit sudoarea în fiecare dimineață.
Durerea este că oamenii normali se vor feri de oamenii normali. Niciunde nu ești sigur. Există un pericol peste tot, oameni care au fost normali, dar ceva s-a întâmplat, o mutație și au devenit fiare. Cum spunea Sartre: ”Ceilalți, iată iadul!”. Și nu bombele ne vor omorî înainte, ci frica!
Și soarele a refuzat să se mai suie cocoș, pe gardul unei lumi pașnice. Noaptea a învins ziua. Și zorii de zi s-au ascuns temători, nu rușinați, nu obosiți. De când omul s-a făcut stăpân peste cer!