Am avut un mic succes! Dar că să nu fiu singură pe drumul așteptării unui rezultat, am împărțit bucuria și succesul cu câteva persoane din jurul meu. Mă rugaseră, alții nu, dar aveam obligații, nu obligații, nu este cuvântul corect, aveam responsabilități. Și rezultatul a venit. Am explodat, așteptam de ceva timp. Eram fericită și că putusem ajuta. Necondiționat. Succesul meu nu a fost numai al meu, devenise succesul nostru!

Unii au trecut peste succesul comun ca și cum nimic nu s-a întâmplat, tăcere, ajutorul meu devenise reflex? Li se cuvenea? Alții mi-au mulțumit, cuminte și atât. Cineva m-a strâns în brațe. Dar au fost și persoane care m-au lăudat, m-au ridicat în slăvi exagerat: ”Vai ce bine arăți, ce bine îți stă bronzată!” deși oglinda din fața mea îmi arăta că zăpușeala îmi lungise fardul în cearcăne, părul era ud de transpirație și nu știam prea bine cine minte, dar am fost întotdeauna obiectivă cu mine și am realizat că oglinda nu minte niciodată, decât atunci când vreau eu să mintă.

Când eram copil și adânc înfundată în lumea poveștilor, îmi spuneau părinții mei că pe pământ nu există numai feți frumoși și ilene cosânzene, există și zmei, și balauri, există gheonoaie și vrăjitoare care se transformă în bătrâne stârnind mila și dându-ți mere otrăvite. Ilenele Cozânzenele și feții frumoși îi vedeam la tot pasul, mai ales duminica prin biserici sau prin parcuri, îmbrăcați în straie albe și jurându-și credință pe veci. Rămâneam ore în șir cu ochii după ei, intuiam fericirea lor până la adânci bătrâneți. Dar gheonoaiele și zmeii nu erau pe nicăieri. Mă uitam atentă în jur, doar, doar or apărea, dar nu vedeam decât oameni ca toți oamenii, cu doi ochi, două mâini, două picioare. Mă gândeam că oamenii mari sunt naivi, că au trecut prin viață crezând în povești, lasă că știu eu, toți oamenii sunt la fel, de unde atâția zmei? Mai îmi spuneau părinții că nu toți sunt ca mine, să am grijă, că sub fața lor se ascunde o lume de răutate și primejdie. Mă uitam pe sub mustăți, pe sub ochi, nu se vedeau măști sub care ar putea pitula niscaiva pericole. Zâmbetele mi se păreau atât de sincere! Îi mai vedeam pe unii certându-se, aruncându-și vorbe grele, mai vedeam bătrânul de la balconul de peste drum încercând să otrăvească pisicile și câinii ce-l deranjau, știam că este rău, dar n-avea trup de zmeu și nici cap de balaur, sufeream, dar mă întorceam la lumea mea populată doar de zâne și prinți. A trebuit să cresc, să mă maturizez, să-mi iau bagajul în spinare, să plec la drum lung ca să văd că balaurii nu au șapte capete, că zgripțuroaicele nu au gheare îndoite și nu zboară pe mături, sunt câteodată chipuri frumoase, zâmbitoare, dar știu să calce pe suflete, știu să doboare, uneori pe veci, știu să îngroape și apoi să jelească pe marginea gropii. Am primit și eu mărul otrăvit, l-am considerat sănătos, era roșu, lucios, l-am mușcat cu nesaț, bucurându-mă de o prietenie legată printr-un dar pe care nu-l bănuiam înveninat. Otrava a intrat ușor în sângele meu, aproape că m-a doborât, zăceam pe marginea patului, nu puteam să ridic capul, trupul meu era cuprins de spasme, se lupta cu veninul, sufletul meu era o cârpă în bătaia vântului, o răsucea, o învârtea orice adiere, a fost grea lupta, m-a ars, m-a mistuit, nici nu voiam să mai lupt, mă lăsam pradă otrăvii ce intra tot mai adânc. Înțelegeam prea târziu că nu toți oamenii sunt la fel, înțelegeam în ce mod nu sunt la fel. Apoi, m-am ridicat, ca Avram Iancu: ”No, gata! No, hai!”, nu aveam de dus o luptă cu cei care nu erau ca mine, aveam de luptat doar cu mine. Am luptat, am aruncat mărul otrăvit din mine, l-am scuipat din gât, am scos sângele bolnav, l-am curățat, am devenit dreaptă ca nimeni să nu-mi știe căderea, nimeni să nu-mi afle bătălia, am plâns doar în fața lui Dumnezeu, m-am strâns în mine doar acasă, lângă ai mei.

Dar voi cei care azi îmi spuneți cât de prețioasă vă este prietenia mea, voi care-mi spuneți ce frumoasă sunt când eu îmi văd fardul curgând și nădușeala năclăindu-mi părul, voi unde erați când aveam nevoie de voi? Voi unde erați când strigam și vorbeam cu Dumnezeu, pentru că pe pământ nici unul dintre voi nu m-auzea? Unde erați când fugeam și mă așezam în genunchi, acolo unde nimeni nu mă putea vedea? Unde erați când nopțile mele erau albe, ochii mei erau uzi, sufletul mi-era pustiu și încercam să-l vindec cu pastile, dorindu-mi somn, râvnind, cerând somn, prea slabă, mult prea fără putere ca să mă pot ridica spre Dumnezeu să-I cer Lui vindecare? Unde erați când vă căutam privirea, vă imploram privirea și voi mă ocoleați, unde erați când vă strigam?

Și atunci, pe cine să prefer? Pe cei care îmi spun fals că-mi sunt prieteni? Sau pe cei care tac, mulțumindu-mi în felul lor, sau acceptând ajutorul meu ca o dovadă de prietenie și atât? Dumnezeu, viața, nu m-au lăsat să stărui prea mult în confuzie, într-un fel sau altul mi-au arătat drumul, fața curată și fața murdară, fața adevărată și fața falsă, ascunsă sub cortina cuvintelor goale. Mai devreme sau mai târziu, voi ști!

Spune-ți părerea

comments