Am iertat! Nu am putut uita, deși știu că iertarea totală implică uitarea. Dar amintirea urâtă îmi este scut. Fiecare umblăm cu astfel de amintiri, deziluzii, dezamăgiri, trădări, le luam în spate ca un rucsac, să ne fie martori, să ne fie platoșă când alții se apropie de noi cu mărul otrăvit. Dacă am uita totul, cu desăvârșire, am mușca la nesfârșit din mărul ispitit. Rămânem cu sufletul puțin ciuntit, atenți la tot. Nu mai suntem liberi, cărăm după noi un sac greu, un bolovan, ca Sisif. Amintirea. Grea amintire. Dar nu am pus ură în locul iubirii. Așa cum spunea Apostol Bologa în Pădurea Spânzuraților: ”Pe ură nu poți clădi nimic, ca și pe mlaștină”, am pus, am încercat să umplu golul tot cu dragoste și cu iertare. O perioadă de timp, am întors spatele. Lumii, cerului, stelelor, încrederii. Nu-mi doream să mă iubească cei ce-mi făcuseră rău, nici măcar să mă accepte, doar atât, să mă lase în pace, să nu încerce să-mi mai facă rău. Nu mai puteam duce, dusesem destul.
Cioran, dragul meu Cioran, îl iubesc tocmai pentru că uneori, semăn atât de mult cu el, și exact ca el, cel mai mult mă aplec spre scris atunci când este pustiu în jur: „Singur Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decât să întoarcă spatele”. Eu sunt un simplu om, nu sunt nici mai jos, nici mai sus ca alții și asta am făcut, am întors spatele. Când treci peste o limită a neîncrederii, peste durerea provocată de unele cuvinte, peste șocul eliminării de peste tot, la un moment dat, nu mai poți reacționa. Eu, am trecut peste limita aceea. Și am întors spatele. Era o vreme când îmi exploda o venă în gât în efortul de a pricepe cu ce-am greșit, când am greșit. Pentru că mie chiar mi-a păsat, eu nu am avut o relație de conjunctură cu nimeni și în general, relațiile mele nu sunt formale, superficiale, ba dimpotrivă, am crezut în oamenii din jurul meu, mi-au fost dragi. Iar atunci când în loc de o discuție onestă, față în față, cu argumente, poate cu contraziceri, dar cu explicații, aleg calea sinuoasă, năclăită a terfelirii celui cu care nu se înțeleg, a jignirii, a fitilelor aruncate, așa, din întâmplare și toate astea le ridică la rangul de civilizație, îmi cer scuze, dar eu mă întorc cu spatele. Nu am pretenția că sunt perfectă, sunt gata să învăț de la cei din jurul meu, de la viață, dar sunt femeie și rămân sensibilă la ceea ce în mod normal ar afecta și un bărbat. Era o vreme când cei din jur îmi spuneau, ca un clișeu, același lucru: ”Iartă!”. Un timp, nu am putut. De ce trebuie? Există o regulă? Eu nu sunt omul regulilor, eu nu sunt omul procedurilor, eu sunt omul sentimentelor, așa cum mă ghidează inima mea, așa reacționez. Nu știe nimeni ce a fost în mine atunci, cum mă simțeam în fața tuturor? Atunci nu vreau să fiu judecată. Am capacitatea de a-mi accepta greșelile, știu să cer iertare, știu să și acord iertare, dar în orice relație trebuie să existe doi oameni. Când aleg, aleg până la capătul drumului, până la marginea pământului, nu caut situații, relații din care să profit cândva și mă doare ușurința cu care un astfel de om ales de mine, mă aruncă, ca pe o măsea stricată. Și mă doare calea aleasă, indolența și indiferența cu care alege ca în loc să-mi spună în față că el crede că am greșit, mă rănește, mă lovește, știind foarte bine din anii lungi petrecuți împreună că sunt descoperită la astfel de atitudini, că nu am un călcâi al lui Ahile, că eu însămi sunt un călcâi al lui Ahile. Eu ofer ca un trofeu și prietenie și dragoste, iar cei ce îi consideram prieteni mă sfâșie civilizat, fără ca cei din jur să bănuiască, fără ca cei din jur să știe că anume cuvinte sunt pentru mine.
De mine nu le-a fost teamă. De ce le-ar fi fi fost? Nu mi-am câștigat niciodată locul sărind peste cei care mă iubesc, sau mă respectă sau doar sunt în jurul meu. Am muncit și îmi merit fiecare punctuleț căștigat fie pe cv, fie în inimile prietenilor și colegilor. Nu am dat telefoane, nu am apelat, nu m-am culcat cu nimeni, nu mă despoi, poate uneori, îmi despoi sufletul în fața unei pagini albe, în fața voastră, a celor care mă citesc, dar nu ca să mă judecați, ci ca să mă vedeți. Nu vreau premii pentru ceea ce am muncit, nu aștept recunoaștere, nu aștept aprecieri, stimă, considerație, nu aștept nici măcar un cuvânt de la oameni lipsiți de conținut, care trăiesc într-o lume lipsită de conținut. Și nici nu-mi caut intrarea într-o astfel de lume. Lumea asta, se va debarasa și de cei care s-au debarasat de mine, acum le râde fals, le gâdilă orgoliul, dar când nu vor mai fi de folos le va arunca la fel de lesne și fără regrete cum au aruncat ei. Oameni buni, uitați-vă la cei pentru care cortina a căzut sau este pe cale să cadă, acum sunt bătrâni, sau neputincioși, nu mai au nicio putere, nicio funcție, au demolat în jurul lor când au putut, în numele unor adevăruri ale lor, spunându-și fiecare sieși, pentru conștiința lor, că nu au avut niciun interes, uitați-vă când lumina se stinge, mai au lumea aceea goală la picioarele lor? Le mai dă cineva onorul? și li se pare injust, incorect, dar au împins și ei din lumea asta goală odată. A venit rândul să fie împinși afară. Acum realizează ce au fost. Au fost iubiți? Nu! Cei din jur doar s-au temut de ei. Și râde de ei acum, chiar și imaginea pe care o văd în oglindă. Hidoasă, cu gura strâmbă. Singuri, părăsiți, luați uneori peste picior de cei din jur, de copiii lor chiar.
Asta este cel mai trist, să fii undeva sus și să cobori treaptă cu treaptă spre iad.