Ne naștem și trăim într-o bulă. O bulă mai poleită sau mai săracă, acolo ne simțim în siguranță, acolo, tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, reprezintă firescul. Îmi aduc aminte de ușile copilăriei mele, de ușile din casă. Tata era un om al cărților, citea mereu, sublinia, era total atehnic, nu știa să repare nimic, nu se pricepea să moșmondească ore în șir la antene să prindem bulgarii ca toți prietenii noștri, să desfacă aparate, să le cerceteze. Nu știa nici să pună o bancnotă în buletin când voia să rezolve ceva, asta era firescul în care crescuseră ei, i se părea că vine întotdeauna cineva după el și va rezolva cu…., da, de ce să nu-i spun pe nume, cu mita. Pe vremea aceea, așa se rezolvau toate. Firescul de zi cu zi. Și rezolva mama, mereu, realistă, pragmatică, în firescul ei. Uneori mai răbufnea și ea, îl punea să vopsească ușile mari, înalte, grele. El nu știa că vopseaua veche trebuie dată jos cumva, apoi pusă vopseaua nouă, și punea an, după an, vopsea peste vopsea, iar după anii mulți prin care trecuseră, ușile, sătule de greutatea de pe umeri, nu mai ascultau. Nu se mai închideau, scârțâiau, le meșterea el după vreo ceartă cu mama, le trăgea de clanțe, le mai ungea, dar nimic, ușile refuzau să audă rugămințile. Și așa am trăit, cu ușile copilăriei mele, uriașe și grele, mereu neînchise, cu aer rece pe sub ele, dar mi se părea atât de firesc asta, eram convinsă că nicio ușă nu se închide, că așa sunt ele, mai obosesc, ca oamenii. Când am intrat în casa lui Cătălin, am văzut că sunt și uși care se închid, dar am crezut că era tatăl lui mai priceput ca alții, și știa să le mai oblojească.

Din păcate, asta a fost o parte frumoasă a firescului în care trăiam. Uneori vara, ne duceam la Ocnele Mari, eram copii, ne plăcea oriunde, nu conta mizeria din jur. Pentru că într-adevăr era mizerie, la toalete, la plajă, în bazin. Câteodată, mai ales duminica, când se aglomera, mizeria depășea orice limită, pe suprafața apei pluteau.., da, exact ceea ce credeți că urma să spun, wc-urile erau de nefolosit, lângă bazin, hârtii, pachete goale. Era totul oribil, dar atât de firesc. Mizeria era firească, de unde să știm că wc-urile în alte țări sunt curate, că apa într-un bazin se colorează la contactul cu …. Asta era bula noastră, asta era cotidianul de zi cu zi, eram ignoranți, da, eram, dar de unde am fi putut afla mai multe?

Apoi a venit revoluția, unele lucruri au început să se schimbe, altele, nu se urnesc nici acum. Am născut de două ori în spitalele noastre. Acum mulți ani. Mizerie amestecată cu bucurie, umilință cu fericire, apă rece, medicamente, miros de clor. Când am născut prima oară, o asistentă s-au suit cu coatele pe burta mea uriașă, să-mi coboare sarcina. Am înțeles că era o practică curentă. M-a prins cu aerul în piept, urletul meu a fost muget de animal înjunghiat. Am avut două coaste fracturate. Îmi aduc aminte o sete nesfârșită, zombie pe culoare, fantome prelingându-se încet, cenușiu, mult cenușiu. Mă deplasam greu, nu puteam să respir, m-am așezat pe scaunul asistentei ca să alăptez, alt loc nu mai era. Asistenta a urlat la mine, m-a jignit, liniște cumpărată cu bani, rău în ochii ei, plânsul meu în gât, apoi alte fantome, și sete, dusul încet la wc-urile mizerabile pe care parcă nu le spăla nimeni, niciodată, nu puteam să mă aplec, mă udam pe picioare, mă spălam cu apă ca gheața, plângeam umilită de condiția mea de femeie. Cât de greu era să devii mamă și totuși, cât de multe deveneau mame. Totul era atât de firesc, trăiam ca și când asta trebuia să ni se întâmple, era firească umilirea, nu într-o clipită ai un copil în brațe, erau firești țipetele și jignirile, mizeria, neputința, frustrarea. Îmi treceau furtuni prin inimă, apoi, doar liniște.

Apoi, părinții mei, bolnavi, la terapie intensivă, epuizați, speriați. Și asistentele, râdeau, fumau, da, acolo, pe geam, la terapie, când ieșeau și privirea le cădea pe noi, ochii le deveneau brusc tăioși, fața era toată un rictus. “Afară!!!!!” era tot ce am auzit în acele zile. Câte un medic de gardă mai încerca să ne explice starea pacientului, dar când nu mai știa, când cunoștințele din facultate se epuizau, chipul îi devenea brusc rece. “Afară!!!!!” era tot ce auzeam din nou. Un asistent a încercat să ne explice micimea de care dăm dovadă noi aparținătorii, în momentul în care vrem să știm mai mult, în momentul în care ne revoltăm pentru cum suntem tratați. Mă uitam cu stupoare la toți acei medici, asistenți. Nu am văzut nici o secundă, nici o urmă de compasiune în ochii lor. Nici o urmă de respect. Ce-i cu voi, oameni buni, în ce lume trăiți, în ce hazna respirați, în ce cloacă vă bălăciți?

Au trecut anii, mulți, liniștea s-a așternut peste mormintele părinților mei, tata a murit în spital, mama, acasă după ce ieșise din spital.

A venit anul acesta greu, cu boală, ca o apocalipsă peste omenire. Nu cred în conspirații, creierul meu nu e făcut să accepte astfel de întortochieri. Nu pot să înțeleg cum unii cred că pământul e plat, când de-a lungul istoriei au murit oameni ca să ne arate că e sferic, cred cu adevărat că am aterizat pe lună, făcând pași mici pentru om, uriași pentru omenire, nu cred că dârele din urma avioanelor sunt prafuri aruncate să ne îmbolnăvească, adică oamenii mănâncă suficient de prost, trăiesc suficient de prost, dorm, simt, suficient de prost ca să mai fie nevoie de astfel de prafuri să ne aducă în pragul morții. Și nu cred că a fost interesul cuiva să arunce covid în lume. Da, există state care profită din plin de asta, dar de ce ai arunca peste lume această moleculă mică, cu puteri atât de malefice și pe care nimeni nu o poate controla?

Da, există covid, aruncat sau nu în lume de cineva și am văzut oameni din jurul meu îmbolnăvindu-se, ducându-ne pe toți într-un nou firesc, un firesc cu măști, fără îmbrățișări, fără atingeri. Într-un firesc nefiresc, distopic, rece. Omul a intrat pe tărâmul animalelor, i-a luat carnea, dar i-a luat și bolile. Și cum spunea Tacit: a ridicat un deșert și i-a spus imperiu, acum totul este un deșert.

S-au mai schimbat lucrurile, dar unele nu se pot schimba, sunt ruginite într-un mecanism stricat, bolnav, depășit. S-au mai schimbat oamenii, cei care se credeau dumnezei, s-au dovedit a fi simpli muritori, au venit tineri de pe băncile școlilor și facultăților, cu milă în ochi, cu leac în mâinile care fac minuni. Dar unii nu se pot schimba. Nietzsche a spus „Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine”. Probabil că acei doctori și acei asistenți au privit îndelung în abis. Probabil că responsabilitatea altor vieți, lipsurile, uneori mizeria, bolile, faptul că zilnic privesc moartea în ochi, îi mutilează. Mutilarea este firescul lor. Am văzut un medic la televizor care spunea că nu avem motive de frică de spital, că suntem în siguranță în spital. Nu dragilor, nu suntem în siguranță. ne e teamă de boală, ne e teamă de bacteriile din spital, este aproape imposibil ca un organism căzut, epuizat după covid să nu ia o bacterie. Și ne e teamă de voi, de țipete și jigniri, de neglijență și nepăsare și aș vrea să vă spun că avem un nas, o gură, ca voi, doi ochi care pot fi verzi sau negri, exact ca ai voștri și avem și suflet, care cumva devine mai sensibil în spital. Și întreb, ce vă costă o vorbă bună? Ce vă costă o privire, doar o privire blândă? Ce vă costă o mângâiere? Ce lăsați în urma voastră?

Și strig și eu precum Avram Iancu acum aproape 200 de ani: ”No, gata! No, hai!” Ne-am săturat! Nu mai putem accepta mizeria ca firesc, mutilarea voastră, neglijența și nepăsarea din spitale. Trebuie făcut ceva, distrus ceva și ridicat de la zero. Nu mai putem accepta manageri puși politic, nici politica cum s-a dus până acum nu mai putem accepta, pentru că a născut monștri. Monștrii nu sunt un firesc! Mizeria nu este un firesc!

Bineînțeles, ca toate poveștile, și povestea mea are eroi. Mi-a fost destul de greu să scriu ceea ce am scris, odată pentru că unele amintiri sunt grele, apoi, pentru că sunt anumite întâmplări din viața mea, prea intime, prea personale ca să le pun în ochii lumii și, nu în primul rând mi-a fost greu să scriu ca să nu rănesc eroii, unii neștiuți, anonimi, pe unii îi cunosc, sunt prieteni, rude, fini. Nu, dragii mei, nu voi, acei medici și voi acei asistenți care iubiți meseria, iubiți oamenii, nu voi trebuie să vă simțiți responsabili pentru cei care țipă, trântesc, umilesc. Nu voi cei cu ochi calzi, nu voi care uitați de problemele de acasă, măcar câteva ore, nu voi, cei care continuați să vorbiți la telefon ore în șir, cu cei care aduc bolnavii, cu rude, cu prietenii bolnavilor, nu voi cu mâini care vindecă, alină suferința, nu voi cei cu credință, cu empatie. Voi știți că de multe ori sunteți parte din tot ceea ce i se poate întâmpla mai rău unui om, faceți parte din boală și faceți ca totul să treacă mai ușor. Voi întăriți, voi mângâiați, voi analizați, voi cei epuizați, voi cei speriați. Cu un nas, o gură, ca și noi, cu ochi albaștri sau negri. În fața voastră îmi înclin capul, dar știți ne e greu să vorbim despre voi, doar ne rugăm Domnului, pentru că dacă un cuvânt laudă medicii, tot acei superzei aroganți care împart moarte, s-ar împăuna.

Spune-ți părerea

comments