Mai lasă-mă puțin, primăvară!

Îmi aduc aminte un film cu Walter Matthau, era bătrân, avea o plantă rară care înflorea extrem de rar și doar pentru câteva secunde, și în ziua în care trebuia să înflorească, a chemat vecini, prieteni, s-a așezat ca la spectacol așteptând planta să înflorească. Exact în momentul mult așteptat, ceva îi atrage atenția în spate, bătrânul se întoarce și pierde înflorirea.

Așa mă simt eu acum, cineva mi-a atras atenția, nu m-am mai uitat în jur, când m-am întors, era totul verde. Unde am fost? În fiecare an, primăvară, îmi băteai la geam, sunai lung la sonerie, deschideam ușa și intrai în casă. Intrai prin fiecare fereastră, prin fiecare firidă, prin fiecare crăpătură. Te instalai frumos la tine în cameră, aveam mereu un dormitor păstrat pentru tine, pășeai stăpână cu soare, cu lună, cu stele, cu cerul întreg, intrai pe carul mare, aruncai bagajul într-un colț, te aruncai pe pat, îl înfloreai, totul devenea verde, aduceai și caiși, și magnolii, și zarzăre cu tine, eram prietene, stăteam la povești până noaptea târziu, îmi spuneai cum așterni câmpurile cu rapiță galbenă, cum arunci flori roșii de mac aiurea, peste dealuri, cum înflorești pomii, cum umpli cuiburile de pui, înșeuezi calul la carul mic, este mai ușor de mânuit, apoi pleci printre pleiade de stele, le luminezi, te lași să aluneci pe luna nouă,  pui foc luceafărului, decupezi luna în formă de zâmbet. Aveai mult de muncă, arai, semănai, te distrai în culori, apoi spre dimineață veneai în budoarul tău de mare doamnă, dormeai câteva ore, puneai luna de pază, uneori vântul își mai făcea de cap și îți irosea munca, ploaia rece mai venea noaptea, știindu-te dormind, vântura totul în cale, îți omora mugurii de cireși, și puii lăsați singuri în cuiburi. Dimineața, când mă trezeam, te găseam plângând, jeleai frunzele, jeleai cuiburile goale, jeleai florile răvășite, mugurii doborâți la pământ. Eram bune prietene și nu înțeleg anul acesta de ce nu ai venit ca întotdeauna în camera ta. De ce nu dormi în patul tău, de ce nu m-ai tras de mânecă să-mi spui că ai venit? De ce te-ai supărat? Cu ce-am greșit? Mi-ai răscolit simțurile, deci știam că te apropii, mi-ai întors viața pe dos, deci îți simțeam apropierea, m-ai îmbufnat, mi-ai dat insomnii, azi îmi era senin, mâine îmi era furtună, exact cum îți e ție cerul, deci presimțeam că vii. Că nu te-am așteptat? Îmi era sufletul ca un drapel coborât în bernă, te voiam, dar nu acum, nu eram pregătită pentru tine, prea multe flori, prea multe frunze, prea multe cuiburi pentru ropotul de ploaie ce-mi răvășea viața. Te voiam, dar nu acum. Trebuia să mă aștepți, cum te așteptam eu alți ani, să-mi pregătești inima pentru venirea ta. Atât aș vrea să te răscolesc și eu cum mă vânturi tu, primăvară. Să fiu un zarzăr și să înfloresc teribilist ca un salcâm, să fiu un cais și să-mi pun frunze de magnolie, să fiu un cuib de berze și să să scot din ouă rândunici. Să duc în pragurile caselor copiii gata crescuți, deja zâmbind, deja vorbind, să pun galben în maci și roșu în grâu, să mă răzbun pe tine, primăvară că nu ai așteptat să-mi fie inima plină de tine. În mine, încă e frig, în mine e iarnă anul acesta, așa că du-te înapoi de unde ai venit. Mai lasă-mă să-mi fie iarnă, mai lasă-mă să-mi fie îngheț, întoarce-te în nămeții de zăpadă, primăvară. Mai lasă-mă puțin.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. La mine în suflet este iarnă
    şi-mi ninge cu flori de de cais…

    Și eu am pierdut întâlnirea cu ea. Doar că tu o cerți mai frumos decat mine, Cristina!

    Răspunde

    1. Daaa, și ce-aș mai certa-o, prea nu vine când suntem noi pregătiți. În noi, e loc numai de iarnă??? Numai bine, Cristina!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *