A mai trecut ceva timp, au mai trecut din ani, nisipul plajei mă primea în fiecare vară, soarele îmi ardea fața, făcându-mă copil de șatră. În brațele mării, tot mică rămâneam, mă jucam cu valurile, le alergam, mă goneau în larg, apoi mă aduceau ofrandă țărmului. De la o vreme începusem să observ îmbrățișarea mării cu nisipul, dorința de unire, despărțirea dureroasă, apoi regăsirea și iar, la nesfârșit, într-un joc veșnic, ce cu uimire îl vedeam acum. Un dor se ridica în mine, dar nu știam a-i spune pe nume. Apoi, uitam, tot copil rămâneam, mă învârteam în cerc lângă digul pustiu strigând să acopăr vântul: ”Doamne, vrei să vii la ziua mea?”, știind sigur că Dumnezeu nu va lipsi. Și iar de ziua mea aduceam față de masă brodată de mâini duse demult, ceșcuțe, rupeam sandvișurile bucăți să-mi ajungă și mie și lui Dumnezeu, deși știam deja că el poate sătura din cinci pâini mulțimi de oameni. Vorbeam cu El, Îl rugam să mă facă mare mai degrabă. Iar mă grăbeam?
Acasă, nopțile Șeherezadei le dusesem mai în spate, apăruseră Cella Serghi, Radu Tudoran, Mihail Sebastian. Citeam cu uimire primele iubiri și iar un dor se ridica din mine, dar numele tot nu-i știam. Creșteam ocrotită, credeam în continuare că părinții pot orice și mă lăsam în mâna lor, eram în siguranță. Dar parcă și joaca se schimbase. Aveam bagheta în continuare, un băț subțire, tata pusese în vârf o stea din bradul de Crăciun, dar știam deja că frunzele moarte se duc, reînvie altele primăvara, cocorii veneau, cocorii plecau, cu fiecare an pletele le lăsam din ce în ce mai des libere, dar nu mă mai transformam în zână, vrăji uitasem să fac, mă mai ascundeam prin zăvoaiele Gilortului, dar doar ca să observ cum râul îmbrățișează insulele de nisip, șăgalnic râu, le ținea câteva clipe în brațe, apoi pleca șuvoi spre altele, le lăsa soarelui, le lăsa apusului, el căuta mereu alte țărmuri noi, își consuma dragostea de mare crai, iar pleca, iar căuta, iar abandona. Mă fascina jocul vechi de când lumea, simțeam dorul nou născându-se în mine, potoleam setea din mine cu dragoste nouă pentru fiecare personaj din cărțile noi ce le descopeream. Cât am iubit Secătura Evei din Fiul Risipitor, cât l-am iubit pe Alex al Pânzei de Păianjen, pe Catul Bogdan, l-am iubit chiar și pe David Copperfield, pe Yan Yvarsen, treceam citind, din dragoste în dragoste, dar nu știam încă numele a ce simțeam. Doar niște sentimente cuibărite acolo, undeva, eu, ca Gilortul pătimaș, le uitam, treceam la alt personaj, apoi altul.
Într-o zi, un băiat m-a privit, apoi în altă zi mai mulți, naivă, inocentă, mă întorceam după cei ce mă priveau, nu înțelegeam, nedumerită, abia învățam vârsta ce începea. Într-o altă zi, am înțeles, eram frumoasă. Uitasem bagheta în vara aceea, ascunsă în bârlogul ei de iarnă, sentimente noi se nășteau în mine, dădeau buluc, încercam să le așez cuminte între celelalte simțiri mai vechi, dar nepotolită inima se zbătea să iasă, da, eram frumoasă, urcam treptele spre o scenă numai a mea. Ușor urcuș, greu rolul, habar n-aveam, doar mă grăbeam să ajung acolo, sub strălucirea stelelor, sub privirile tuturor, credeam că voi dansa o viață întreagă și alergam spre dans. Nici vântul nu îmi mai era dușman, se domolise, părul rebel nu-l mai zburlea, doar îl mângâia, buclele le așeza cuminte pe umeri, palmele lui le aranja liane pe gâtul lung, le răsucea printre degete, închideam ochii, visam acele mâini care-mi vor aranja buclele negre, șoptindu-mi la ureche povești, ca acelea din cărțile noi. Mă uitam dimineața în oglindă, voiam să văd ce vedeau alții, da, mijlocul parcă se subțiase, picioarele parcă se lungiseră, sânii se îmbățoșau să iasă la lumină. Dar nu-mi ajungea ce aveam, voiam mai mult, mai repede, libertatea nu mai era în brațele verii, era peste tot, în copilăria ce se ducea răpusă de dorința mea de a trece mai rapid spre tinerețe. Mă măsuram dimineața, eram dezamăgită de metrul de lemn ce nu voia să arate mai mult, îl aruncam: ”ce știe el?”, îmi rotunjeam sânii în palmă, îmi alungeam mijlocul în mâini și iar mă întreb: Doamne, spre ce goneam? Îmi scurtam fustele, ușor, nu prea mult, îmi era teamă de privirea rea a gheonoaielor de prin vecini, nu simțeau dorul meu de libertate, de viață, de tinerețe, de parcă lungimea fustei era măsura cumințeniei pe atunci. Îmi plăcea privirea aruncată spre genunchii mei, sorbeam orice privire din jur, le adunam, le socoteam, dar nu era de-ajuns. Voiam să cresc, voiam mai repede, voiam să dorm copil, să mă trezesc domnișoară cu tocuri, cu rochie de dans, cu ochi cu gene alungite, cu piele netedă, cu brațe libere, cu mijloc cuprins în palme, visam acele palme și un chip ascuns în ceață, ce încă nu apărea. Și mă grăbeam, Doamne, spre ce mă grăbeam?