Întâi, toamnă. Altfel toamnă, adâncă, când domoală, când repezită, amestec de vară cu iarnă. Nu cunoșteam zgomotele, a trebuit să le învăț pe rând, să nu mai tresar, să nu mai întreb, să-mi dau seama ce înseamnă și cum trebuie să le aștept și să le primesc ca fiind, acum, lumea mea. Să mă integrez în momentele de liniște, să mă împac cu toate stările mele. Împliniri amestecate cu dezamăgiri. Stări ciudate, lacrimi goale, fără motiv, zâmbet, oboseală, liniște, vânt, mereu vânt. Întâlniri, despărțiri, uitări, neuitări, toate din câte se ridică o casă, apoi se plantează un pom, și se fac copii, la final, se scrie o carte. Doamne, de unde timp pentru toate? Seara, liniște, liniște adâncă, spartă din când în când de câte un lătrat de câine nepripășit, hoinar încă, apoi greieri, încă greieri. Dimineața rece, cu miros de lavandă, ploaie, nori care se lasă peste pământ, amenință totul ca un atentat, după amiază cu miros de oțet dulceag, aruncat peste ardei iuți, roșii de grădină, ca în copilărie, vinete coapte în cuptor, seara iar liniște, profundă, secătuită, calmă și domoală.

Apoi, iarnă dintr-o dată. Câteva zile, doar în calendare, apoi, peste pământ. Ca și când niciodată nu a fost vară pe pământ. Soarele nu ne mai iubește. Sătul de noi, se refugiază, lasă în urmă doar o rază rătăcită, stingheră, care mai caută din când în când adăpostul de peste vară. Dezamăgire, de toate, de mine, un an de uitare, sărbătoresc anul, dar sărbătoarea uitării nu este o neuitare? Nu mai știu, am uitat. Nu simt nimic, iarna a anihilat totul, aș vrea să schimb ceva, orice, nu pot să-mi amintesc nimic din viața mea, și atunci, cum pot să schimb ceva? Nici trecerea, nici uitarea. Seri la televizor, oameni mari care mint frumos, puternicii zilei ridică pumnul, explozie pe undeva prin lume, frică, frică și în mine, totul s-a schimbat, frig, sfârșit de lume ce începe încet, cu lucruri mărunte, și totuși, copii ce încă se joacă pe covor, ascultând cuminți povești recitate cu voci groase, subțiri, apoi iar îngroșate, Doamne, mai există feți-frumoși, zâne, iele? Copii frumoși care cântă la poartă, ies, nu vreau să-i pierd, priviri naïve care așteaptă Moșul. Și alb, spre primăvară, totul alb, ai crede că lumea e ninsă cu flori de cais, din cer curg flori de cais, nămeți cu viață scurtă, om de zăpadă efemer. Sunt iar copil, caut morcovi, cărbune să-mi fac omul alb fericit. Partea mea de lume e ninsă, e alb curat peste tot, albul e mai curat aici, la țară, orașul mânjește albul.

Apoi primăvară, întâi cald, apoi ploaie, multă ploaie, furie peste pământ. Din când în când, iar iarnă, sleită, prea istovită să mai plece, doar se târăște, așteptând să treacă timpul. Vânt prins în colivie, se zbate dimineața, se zbate ziua, apoi seara scapă, totul încremenește ca într-o fotografie, cântec de păsări care se împerechează, undeva, nu departe un muget de animal rănit, aflu că naște vaca sură din vecini. Un uliu se lasă ușor peste pradă. Cine știe? vreun pui rătăcit. Verde, mult verde, la început timid, aproape galben, apoi din ce în ce mai verde, iubesc verdele acesta, crud, pur, iar miros de copilărie, iar renasc! Primăvară, cum îndrăznești să-mi furi amărăciunea? Noaptea, undeva scârțâie o poartă veche, apoi nervoasă, se trântește, ca un copil răsfățat care-și dorește o jucărie. Țipăt de pasăre, vaiet, chin, travaliu, natura naște muguri. Când reușesc să desfacă lemnul tare, mugurii sunt plini de lacrimi. Sau sudoare? Fericire? Sau oboseală? Și tu vrei să fiu cuminte! Gândurile, ispite, săgeți spre tine, stau legată de catarg și gândurile, cu voci de nimfă îmi cântă la ureche. Doamne, nu uitasem?! Tânjesc după nevinovăție!

Târziu, anevoie, vine vara! Și vara altfel! Mofturoasă, ba nu vrea, ba nu se lasă, plouă cu furie des, cerul e supărat pe noi, seara, norii își fac unghiile cu ojă, liniște, doar, în depărtare un nechezat gros! Uneori, seara, pe casa din deal, se aude un vaiet trist de buhă, prevestind nenorocirea. Dar casa e părăsită, un morman de pământ, fier și arbuști crescuți haotic, împreunați în vecie, cei bătrâni au murit, copiii nu mai trec de mult, bufnița nu știe, bocește un viitor lugubru pentru cei duși deja, cei care nu mai au cum să se teamă sau să mai simtă vreodată vreo nenorocire. Uneori, spre prânz un copil trece repede pe drum, grăbit, ca și cum ar fi trimis cu treburi, își trece palma peste față, cum a văzut că-și șterg bărbații sudoarea. Se oprește la o poartă și devine iar copil, strigă pe cineva la joacă. E cald, în jur pisici tolănite, câini fugind după vreo umbră, insecte care înțeapă ascuțit, ziua lungită și ea de soare, ca și când niciodată nu a fost iarnă pe pământ! De câteva ori pe zi, trece Mutu, pe o bicicletă de copii, nu vorbește, doar bolborosește, salută cu mâna ridicată pe cei ai satului, în dreptul nostru ridică, mândru, bărbia. Suntem doar niște venetici. Din când în când soarele se mai ascunde după câte un nor, câteodată semănând cu un vultur cu aripile întinse, altădată, pur și simplu cu un șal aruncat pe cer. ”Ce face, tataia soarele după nori?” ”Se ascunde, tataia!”. De cine, tataia?”, întrebam nedumerită. ”De vreun șef!”. ”Păi cine e șeful soarelui?”, râdeam eu cu ochii ca două duminici de neștiința tataiei. ”Dumnezeu, tataia!”. ”Hai, tataia, n-ai spus mata că de Dumnezeu nu se ascunde nimeni? Eu cred că Dumnezeu vede soarele și după nori!” și asta mă făcea să cred că nici cei mari nu știu chiar totul. Mă întreb, uneori și acum, chiar, ce face soarele după nor? Râde de noi? Moțăie? Nuuu, cred că tot tataia avea dreptate, când își dădea seama că se întorc împotriva lui chiar cuvintele sale, râdea și spunea: ”se gătește, tataia, soarele, se face frumos, că de asta poveștile spun: ˂la soare te mai poți uita, dar la dânsul ba˃, adică, tataia, puțini sunt mai frumoși ca soarele!” Așa eram mulțumită, da, soarele se primenește, se uită în oglinda vreunui lac și se face frumos. Tot pentru noi! Câteodată, urc pe deal, spun că ud pomii, și via, și grădina, îmi place să simt apa, s-o văd cum mângâie crusta tare, cum o îmblânzește, s-o văd cum se ascunde ca greierii în crăpăturile pământului, iar pământul, însetat, lacom, ca o jivină uriașă se lasă domolit de un jet firav de apă!

Și toamnă iar! Altfel toamnă, ca o vară păstrată într-un cotlon și uitată acolo. Ca o amintire. Uneori, serile frumoase, nici reci, nici calde, când nu știi dacă e zi sau noapte îmi dau durere de inimă, ca atunci când nu știi dacă ești trist sau fericit. Și luna mare, rotundă, lasă umbre dolofane, e lumină ca ziua, de parcă din greșeală soarele a răsturnat în urma lui căldarea cu lumină! Țipăt de pasăre, nebunie pe cer, se pleacă departe, berzele se adună, lasă cuib în urmă, țipătul, ca un testament. Aș vrea să întorc capul spre vară, dar îmi amintesc de soția lui Lot, mi-e teamă să nu rămân încremenită în toamnă. Oricând, dar nu în toamnă! E prea trist țipătul plecării. Pacea din jur îmi impune o pace în mine, vorbesc uneori cu Dumnezeu, una, alta, de-ale mele, de-ale noastre, încerc să mă împac cu mine, cu lumea, câteodată e pace, câteodată, nu e! Nu-mi doresc pacea aceea sedată, adică lumea în jur se prăbușește și eu zâmbesc tâmp, fericită de pacea din mine. Nu, nu asta vreau, vreau să fiu parte din lume, dar s-o înțeleg. Încă nu pot! Încă e greu! Doar îmi spun: Ajunge zilei răutatea ei!

Spune-ți părerea

comments