Stau întinsă între cer și pământ. E frig și răceala îmi intră în oase, dar mi-e greu să mă ridic. De o parte, se vede soarele, se freacă la ochi, obosit, de abia mai sclipește, de cealaltă parte apare luna, se întinde vioaie, pregătită să-și ia rolul. Cerul se apropie mult de pământ, abia îmi mai lasă spațiu, simt apăsarea, greutatea, dar nu mă ridic. De la picioarele mele, începe rotunjimea pământului. Doar un pas să fac și cobor în neant. Soarele devine atent, îmi face semn cu capul să am grijă, luna clipește îngrijorată, nici unul nu mă va putea prinde. Doar un pas și zbor printre planete, stele, comete, poate mă agăț de coada vreunei stele căzătoare, îmi imaginez cum trec printre sateliți, mă respinge un corp ceresc, mă atrage fără putere de scăpare altul, în față o gaură neagră, fără fund, da, trec prin ea, ajung în altă existență, tot eu, poate în existența reală. Pe un pat de spital, același pat pe care se odihnea inima mea obosită, când încetase să mai bată, refuza să mai bată. Am ținut-o de mână, am îngrijit-o și și-a revenit. Stau întinsă, numai că deasupra nu se vede cerul, iar sub mine nu e pământul, e doar un cearceaf alb, un alb cu care aș vrea să mă confund. Inima nu mă ține de mână, m-ar îngheța. E frig, dar mi-e greu să trag ceva peste mine. Bate un vânt rece prin venele mele, face unde prin sânge, așa cum face într-un ocean și undele înaintează cu greu spre inimă, aici îngheață, sângele devine casant, se sparge sub bătaia inimii în fragmente coagulate, cristale se împrăștie spre corp, dând viață. Pe perete, același ceas, uitat de veacuri între două secunde, am mai trăit asta, într-un colț, ascunsă după o ușă ce stă aproape tot timpul deschisă, se vede un fragment dintr-o icoană, Fecioara cu Pruncul. E tristă Fecioara, dar cum ar putea fi într-un spital? Aici se moare, sau se trăiește pe bucăți, între două fragmente de viață, între medicamente, între trezire și amorțire. Chiar în fața mea, o copie ieftină a Giocondei. Tabloul este pus strâmb și surâsul pare ironic, tras de un colț de buză în sus, parcă intenționat. Ziua este rotundă, adorm, mă trezesc sub surâsul ironic al Giocondei, iar adorm, iar mă trezesc. O asistentă plictisită dă din când în când vizitatorii afară. Iese fiecare cu ochii fixați pe cel lăsat în urmă, milă, prietenie, chiar dragoste se simte în ochii lor. Când asistenta pleacă, se întorc pe furiș, unul câte unul, uitându-se mereu în urmă să nu-i vadă cineva. Palma mea înghețată este ținută mereu între două mâini, același două mâini de-o viață, mici, cu degete scurte. Când pleacă, intru în panică, dar se întoarce mereu. Stau ore în șir și fixez un punct până dispare, apoi iau alt punct la rând și-mi imaginez că dacă stau aici o viață, vor dispărea toate punctele din față, chiar și obiectele, chiar și oamenii, chiar și surâsul strâmb al Giocondei, chiar și asistenta plictisită, fiecare este făcut din puncte, multitudine de puncte. Asistenta îmi cere să mă ridic să-mi dea medicamente. Refuz. Îi văd ochii goliți de orice sentiment, pasivi, îmi face plăcere să o văd cum se chinuie să-mi dea apă așa cum stau culcată. După un timp, apare cu un soi de biberon, cu un țuțuroi mic, prin care poți bea apă și culcat. Pleacă apoi și accept ca cele două mâini mici, cu degete scurte să-mi așeze o pernă sub cap. Undeva, pe un pat, cineva cântă un cântec, Blue Eyes, stâlcește cuvintele, le combină, când nu mai știe, continuă senin: tra, la, la, blue eyes. Lângă mine, o fată grasă, stă întinsă pe burtă, scrie la nesfârșit, ascute din când în când creionul și scrie mai departe, apoi ne recită ce-a scris, spune ea, poezii compuse de ea, dar toate sunt poezii cunoscute, învățate prin școală. O fată cu față suavă, se apropie ca o efemeridă de bec, cu mâinile împreunate în rugăciune, ia becul încins în palmă, nu-i simte fierbințeala, șoptește: ”lumină, lumină, dă-mi lumină”. Atât. Nu cere nimic altceva. Rog mâinile mele mici, cu degete groase să-mi deschidă laptopul și încep să scriu. Se face liniște. Toți ochii sunt ațintiți spre mine. Cineva mă întreabă ce este mașina pe care o țin în brațe. Un laptop, îi răspund, iar el continuă: trebuie să ai multă carte, cred că iei 10 milioane pe lună, nu? Un altul râde: ”10 milioane? Cred că ia 100 de milioane, poate chiar 150!” simt o căldură pentru oamenii aceștia, cât de mult i se pare unuia 10 milioane, cât de firesc i se pare altuia să primesc 150 milioane. Mă întreb, ce are cartea cu banii? Nimic. Doar un tren trebuie să treacă pe lângă tine și tu să urci. Nici nu știu dacă trenul meu a trecut, sau dacă va trece vreodată. Târziu, cu palma între mâinile mele dragi, cu degete scurte, adorm, trec înapoi prin gaura neagră, undeva unde cerul se unește cu pământul, de-o parte se vede soarele, de cealaltă, luna. Aceasta este realitatea mea.
2 comentarii
Lasă un răspuns
Articolul Precedent: Alunecând…
Articolul Următor: Adam. Ca la începuturi…
Legătură permanentă
Frumos, Criss ! Mă surprinzi de fiecare dată!
Legătură permanentă
Mulțumesc, Gusti, azi am prins vânt în pânze, voi publicaaaaaa!