M-am căsătorit la un an de când am terminat liceul. Eram studentă, locuiam la cămin și am făcut pasul fără să spun nimănui din jurul meu. Nici măcar părinților. A venit Valentin la București, am stabilit la sfat o dată, am făcut analize, și în ziua stabilită, cu un costum vechi, dar cât de cât elegant, cu un buchet de flori, nici măcar liliac, cu un zâmbet stingher, speriat, am spus, credeam eu pe atunci, marele DA. Nu știu cum am putut ascunde asta de părnții mei, nu știu cum nu au simțit că ascund ceva, sau au simțit, dar nu au putut realiza dimensiunea prăpădului. În casa în care am crescut, dragostea se rostea, se arăta, cuvintele de alint nu rămâneau nespuse, totul era perfect, bine gândit, bine stabilit. Dar în anii de prietenie cu Valentin nu reușiseră să-l iubească. Nici măcar să-l placă. Și deși undeva în adâncul sufletului meu simțeam că au dreptate, îl iubeam, eram îndrăgostită de partea pe care, ziceam eu, n-o cunoaște nimeni. Doar eu. Abia târziu mi-am dat seama că partea asta de lumină era acoperită cu totul de o parte întunecată, chinuitoare, posesivă. Dar am continuat, crezând că într-o zi va fi bine, sperând, luptând de una singură, plângând, rugându-mă. Căsătoria mea a zguduit lumea perfectă a părinților mei, dar au acceptat, suferind pe ascuns că au lipsit de la cea mai importantă zi a unicei lor fiice. Nu am putut face un copil și după câțiva ani, sub tensiunea dezamăgirii, sub frica sterilității, sub presiunea geloziei, a isteriei ce devenise căsătoria mea, sub groaza unui șantaj aproape zilnic, am cedat. Am acceptat ceea ce fusese evident pentru toți cei din jur: nu era dragoste ceea ce trăiam, era un șir lung de suferințe, de despărțiri, de împăcări, de promisiuni uitate, de minciuni, de trădări și înșelări. Mi-am făcut bagajul când era plecat, am fugit în casa în care crescusem, aveam nevoie de protecție, de dragoste, de cuvinte adevărate. A venit după mine plângând, promițând, implorând. Striga la geam, arunca cu pietre, mă feream de vorbele lui, mi-era frică încă, mi-era teamă de mine să nu-l cred din nou, mi-era teamă să nu vreau din nou altă șansă. Eram un Ulise legat de corabie să nu audă șoaptele mincinoase ale sirenelor. Scriam, mă cercetam, aruncam maldăre de hârtii la gunoi, dacă telefonul din casă suna, negam, spuneam că sunt pentru câteva zile acasă, eu și Valentin avem o căsătorie frumoasă, vom face un copil, poate vom lucra împreună. Când închideam telefonul, realitatea mă zdrobea. Fusese totul o minciună. Poate nu voi avea un copil niciodată, poate nu voi fi cu Valentin niciodată, poate nici nu voi mai fi. Când m-am obișnuit cu suferința, când nu am mai putut simți nici ura, am divorțat. Cu certuri, cu vorbe urâte, cu părinții mei lângă mine strângându-mă de mână, rugându-se ca nicio vorbă ispititoare de-a lui să nu mă înduplece. Apoi, după ani, golul. Un gol care nu se sfârșea, un gol ce pustia, mă pustia, mă izolam, nu voiam să cunosc pe nimeni, nu mai aveam încredere în cuvinte, nu mai aveam încredere în mine. Mă suiam câteodată într-un tren, mergeam o stație, două și mă întorceam, cu ochii mereu goi, în golul din jur. Am cunoscut bărbați, dar nici unul nu mă făcea să simt fluturi în jurul meu. Iar eu încercam să fiu cu totul alta decât eram. Prea veselă, prea ostentativă, superficială și indiferentă. Era platoșa mea, scutul sub care învățam să trăiesc și nimeni să nu mă mai poată răni.

Spune-ți părerea

comments