Au trecut anii, între mine și Grig a rămas o răceală care mie îmi convenea. Nu-l voiam, nu-l doream, aveam dormitoare separate, rar venea în camera mea, mă poseda scurt, dur, chiar violent, apoi se întorcea în camera lui. Ieșeam numai când era necesar, la întâlniri cu colegi de-ai lui, cu prieteni de-ai lui, cu rude de-ale lui. Le spusesem prima oară că nu am rude, așa trebuia să rămână. Eram frumoasă, măcar vedeam asta în ochii lui când ieșeam în oraș. Oarecum, prietenii lui mă curtau, dar cu bun simț, nu depășeau limitele. De fiecare dată când ne întorceam acasă, intra peste mine, cu forța aproape, mă poseda la început ușor, blând, parcă să-mi mulțumească pentru cocoșișmul ce il oferisem, și termina întotdeauna violent, rănindu-mă, lăsând vânătăi pe picioare, zgâriindu-mă cum m-a zgâriat mama lui la avort, făcând din mine, doar o bucată de carne. Greu preț.
Prima palmă a fost oarecum așteptată, la un moment dat, văzând gheața din ochii lui, știam că va urma și grindina. Tatăl lui mereu îi lăsa soacrei mele urme pe față, nu știam niciodată când o bătea, o făcea în liniște, ca hoții, a doua zi doar vedeam semnele, încercările disperate să ascundă cu fard scump ”dragostea năvalnică” a soțului ei. Îmi plăceau urmele acelea, erau ca un preț pentru primul meu copil. Și într-o zi, a venit și la mine urgia, palma aceea mare care s-a lăsat grea peste fața mea, a roșit-o toată, a hidoșit-o, a ridat-o ca anii bătrâneții. La a doua palmă nu mi-a mai păsat, deja știam că vor urma altele și altele, era tara moștenită în familie și aproape că nu-mi mai doream băieți ai mei să ducă mai departe o tară strâmbă, cocoșată ca o mumă a pădurii. Era un alt preț pe care trebuia să-l plătesc pentru visul de-a avea viața pe care o aveam.
Și prețul final, neîncrederea, suspiciunea cu care trăiam, prefăcătoria cu care eram înconjurată la liceu, laudele care mi se aduceau deși nu aveam niciun merit față de alții. Dar toți știau puterea socrilor mei, și toți voiau un loc cald. Nu știu nici astăzi cine a fost sincer și cine nu în relațiile mele de la serviciu. Încerc să înțeleg, este ușor să fii un om bun când totul din jur este bine, însă când este greu, când suferi de frig, de lipsa luminii în casă, când stai la cozi nesfârșite și pentru o bucată de săpun prost, devii altcineva, iei decizii uneori necugetate, spontane, lingușești, încerci să te apropii de cel care are, vrei o bucată din ce are. Pentru că nu aveam încredere, stăteam la distanță de toți, uneori mă duceam și eu cu urme pe față, cu un ochi vânăt, încercam să le acopăr, dar după satisfacția ascunsă în empatia pe care încerca să mi-o arate cineva, știam că urmele rămân acolo, rânjind, schimonosindu-mi fața.
Am rămas însărcinată de multe ori, am trecut prin sarcini grele, ca un alt preț dat pentru viața mea, dar am vrut copii, i-am dorit ca pe un colac de salvare, ca pe o punte spre o lume normală, în care prefăcătoria să nu mai fie fața mea. Grig nu i-a vrut, îi era teamă că mă vor schimba, mă vor umfla, nu va mai putea fi cocoș, adora momentele acelea, îi deveniseră vitale și odată cu ele și eu. Îi eram vitală pentru ceea ce simțea, pentru că era stăpân peste mine, peste cea dorită de toți, și la un moment dat, ieșind în lume a realizat că pumnii și palmele lui m-ar putea hidoși pe veci și de atunci nu mi-a mai lovit fața. Dădea cu pumnii în corp, în sâni, de parcă ura fiecare bucățică din mine, de parcă ura dependența de acel corp, dependența de senzația pe care i-o dădea.
Pierdeam sarcină după sarcină, văd și acum dimineața, diminețile în care începeam să sângerez, apoi mergeam la spital, la soacra mea, vedeam zâmbetul ei rece, profesional, știam câtă satisfacție e în spatele gesturilor ei rutinate, nu înțelegeam, fiecare sarcină pierdută era o șansă în minus să-i pot face nepoți, dar n-o interesa, considera că i-am distrus viața fiului ei, că jocurile de noroc, pokerul, și băutura în care pierdea noapte după noapte Grig, erau rezultatul nefericirii cu mine, poate că așa era, dar nu-mi păsa. Sau poate nu voia nici ea să duc o tară schimonosită mai departe. Sarcinile pierdute nu mi-au schimbat trupul, a rămas tare, ferm, timpul nu a trecut peste el vijelios, ci blând, ca un amant, doar mângâindu-l.
Ce aș fi făcut dacă aș fi putut să mă întorc în timp, la momentul acela din studenție când am știut că trebuie să-l cuceresc pe Grig? Cred că la fel. De o mie de ori la fel. Aș fi plătit prețul de la început, aș fi băut tot paharul, o dată, încă o dată, de mii de ori. Sărăcia este cumplită, te umilește, te înjosește, poate calea să scap de ea, fără a-l cunoaște pe Grig, m-ar fi dus la momente mai grele, la prețuri mai mari, la compromisuri la care nici nu mă gândeam. Nu, asta era calea mea, calea de care oricum nu aveam cum să scap, calea care mă salva de sanvișurile zilnice cu gem, ani de zile, școală, liceu, uneori le aruncam, preferam să-mi fie foame decât să le vadă toți colegii, unii, cei mai mulți, săraci și ei. Le aruncam cu o patimă care mă devora, parcă aș fi aruncat însăși sărăcia la gunoi. Apoi adolescența în care nu aveam decât o fustă, verde, și luasem o cămasă de-a tatei, în carouri verzi, o însăilasem, îi făcusem pense să pară cambrată, astea erau singurele mele haine, în asta mă îmbrăcam zi de zi, zi de zi, ieșeam cu prietenele mele, ele mai aveau câte ceva, eu doar verde, același verde, mereu verde, când m-am măritat, le-am aruncat și pe ele, aș fi vrut să le fac priveghi, să le îngrop cu alai, să chem preot, să se știe că nu voi mai purta verde niciodată.
Ce obținusem din talantul dat de stăpân? Mulți talanți, nici nu aveam ce face cu ei, dar toți erau materiali, stăteau chită peste tot, în hainele mele scumpe, în genți și pantofi, în parfumuri, în whisky și lichioruri, în statuete risipite prin colțurile casei, în călătorii. Talantul din inimă, îl îngropasem, din el, niciun rod nu ieșea. Să nu-ți dorești niciodată să vină soțul tău acasă, șă nu fii fericită când auzi ușa, să nu te ia în brațe, fericit?! Nu, talantul lăsat de stăpân în inimă, era gol, pustiu, fără niciun rod.
Fragment din volumul „Dimineața unui greier”.