Mă strecor prin frig, încerc să nu mă las atins de fumul gerului, de ceață. Totul este alb, eu sunt alb, inima mi-e albă și prin vene îmi circulă zăpadă. Simt cum se fac blocaje la intrare în inimă, țurțuri mari se înghesuie să încapă într-un atriu, bucăți mari de gheață blochează, apoi din vene vine cu putere zăpadă dezghețată, sparge bariera și intră în inimă și țurțuri și gheață și ger și ceață. Simt cum sunt învăluit de frig, dacă uit să pun picioarele unul după altul, ușor, ritmic, devin stană de piatră, ca soția lui Lot, deși eu nu am curajul să mă întorc înapoi. Nici ochii nu se mișcă, privesc fix un punct din față, ca un scop, apoi când îl depășesc alt punct, și altul, îmi imaginez că așa trec prin viață, atingând scop după scop, lăsându-le în urmă, îmbogățindu-mă, transformându-mă. În viață, cele mai multe scopuri le-am depășit fără să le rezolv, le-am adunat, fiecare scop ratat, o frustrare, am adunat frustrare după frustrare, scopuri ratate pe care aș vrea să le răsfoiesc, ca paginile unei cărți, să le reiau, să încerc să le rezolv de acum. Poate mai am timp. Sau poate încerc să îmi stabilesc scopuri noi, să încerc să le trec, să le depășesc, ca punctele din ceață. Mi-e teamă să respir, aș vrea să trag aer adânc în plămâni, dar mi-e teamă că trag ceața din jur, așa că respir ușor, aburul se amestecă în ceață, trăiește efemer, doar la marginea buzelor mele, apoi dispare, moare înainte de a trăi, ca un prunc abandonat pe scările unei mănăstiri. Mi-e frică să-mi spun că mi-e frig, insist încăpățânat că este cald, că am pistrui pe față de la soare, dar corpul nu mă ascultă, tremură îndârjit din ce în ce mai tare, dar eu refuz să mă întorc acasă, vreau să văd dacă ajung la marginea lumii, îmi imaginez că de acolo, mă voi arunca pe lună, cu siguranță pe lună este cald, continui să merg, este scopul pe care mi l-am propus azi, continui să fixez un punct din față, apoi altul și altul… refuz gândurile, refuz amintirile, deși imagini vechi se derulează prin mintea mea, le arunc, ca pe rebuturi, nu mai vreau amintiri, nu mai vreau imaginea mea dansând cu brațele înfășurate pe trupul curat, subțire, fragil. Mi-aș fi dorit să fie ea, Eva, dar a fost doar o întâmplare fără rost, ca atâtea întâmplări din viața mea, ca șirul lung de întâmplări fără rost ce a compus viața mea, întâmplare după întâmplare, fiecare mi-a zburat inima din loc, am sperat, am dorit, dar a trecut, a murit înainte de a trăi, ca respirația mea în frig. Ca un prunc abandonat pe scările unei mănăstiri. Am rămas tânjind, dorind ce n-a mai fost, ce n-am avut, ce n-am trăit. Iar mi-o iau gândurile razna, iar le pun piedici, mă gândesc doar la pași, la picioarele mele ce s-ar opri, mă dor, le simt, sau nu le mai simt, dar mintea mea continuă să le comande: acum dreptul, acum stângul, doar frigul din mine nu poate să-l comande, să-l alunge, să-l transforme în soare pătruns prin pori în fiecare celulă. Mi-e frig, aș vrea să mă întorc, dar simt Medusa în spatele meu, mi-e teamă că ochii ei au să mă facă bucată de piatră înghețată, măcar fire de nisip să devin, pe undeva pe o plajă goală, și trupul unduios, curat, fragil să danseze, eu să-i îmbrățișez gleznele, măcar gleznele. Continui să merg! Continui să trăiesc!
(Va urma)