După câteva zile în care soarele timid, a încercat să apară, astăzi a fost învins de nori. Am crezut că vine deja primăvara, dar iarna a revenit cu toți aliații săi. E frig, e închis, și de dimineață, câțiva fulgi uriași de zăpadă s-au luat la trântă cu primăvara care deja înmugurise în mine. Am dat la o parte realitatea, ca pe o pânză uriașă, și am stat pe bancă, fumând cele două țigări, cu palmele strâns lipite pe cutia de cafea, imaginându-mi ca fiind reală primăvara pe care eu deja o simt. Fumez cu ochii închiși și văd soare, văd verde în jur, nu, nu simt gerul de dimineață, nasul nu este roșu de frig, este prins de soare, obrajii sunt îmbujorați de alergătura pe aleile parcului, văd liliac, mult liliac alb, dar un claxon puternic mă sperie, și cobor pânza. Am revenit la prezent. E iarnă, încă.
Astăzi, în laborator, a intrat o grupă de studenți. La câteva minute după ei, a intrat acel bărbat care mă privea insistent la festivitatea de deschidere a anului. Nu cred că l-am mai văzut de atunci. Probabil, cred că nici nu-mi dădeam seama că-l cunosc, dacă atunci când rotindu-și ochii prin laborator și salutând, nu i-ar fi căzut privirea pe mine. Mi-am dat seama că știu acea privire. A zâmbit larg, deși intrase foarte serios, și asta a creeat o confuzie în mine. Mă știe de undeva? De unde? Și dacă nu mă știe, de ce-mi zâmbește ca și cum m-ar ști? De ce nu a zâmbit și altcuiva? Zâmbetul acela a fost, clar, pentru mine, în momentul în care ochii lui s-au întâlnit cu ai mei. Nu ştiu cum îl cheamă. Nu am întrebat. Nu întreb nici acum. Parcă trebuie să aibă un nume?! Nici nu știu cine este. Am înțeles că de la începutul anului, s-au mai făcut angajări pe cercetare, și totuși pe cei din laboratoare am ajuns să-i cunosc, poate nu știu cum îi cheamă, dar deja mă salut cu toți. Este suficient că știu că lucrează acolo. Dar acesta, este, cred, mai vechi în institut, atunci, la festivitate, se vedea că era cunoscut și respectat. Dar pe aici, prin institut, se perindă mulți, unii rămân, alții pleacă. Poate că este de ceva timp în institut, dar nu știu cine este, va rămâne, va pleca?
În zilele următoare, studenții au venit din nou, și el cu ei. De data asta, fiecare student avea un bilet, îl înmâna lui, el cerceta puțin biletul, apoi, îl trimitea la o masă, îi spunea încet ce are de făcut. Am înțeles, era proba practică la un examen. Este profesor. De fiecare dată când intră, la fel, rotește privirea prin sală, salută și când ochii lui îi întâlnesc pe ai mei, zâmbește. Asta îmi mărește mai mult nedumerirea. Parcă am o nebuloasă în minte, încerc să mă întorc în timp, la toate locurile unde am lucrat înainte, dar figura lui nu-mi apare cunoscută de nicăieri. Poate mi-a fost profesor? Dar nici din anii facultății nu mi-l aduc aminte, numele nu îl cunosc, poate dacă aș întreba pe cineva cum îl cheamă, poate că am învățat după vreun manual de-al lui, dar mi-e jenă să întreb, și apoi ar trebui să-l cunosc eu, nu el pe mine. Iar eu am făcut facultatea la București, el este aici, s-o fi mutat? O fi venit de curând aici? Mă întorc spre el, mă privește. Cine ești? îl întreb ușor, doar eu să aud. Îmi alung gândurile și întrebările, s-ar putea să aflu într-o zi, poate nici nu va rămâne aici dacă s-a mutat din București.
S-a terminat examenul, dar el mai apare câteodată în laborator, parcă să se ştie că există, salută pe șefa, îmi zâmbește larg și ochii îi devin luminoși, pare că adună soarele în ei, apoi dispare. Probabil că institutul este o limbă de nisip între două mări pentru mulți dintre colegii mei. Poate, într-o zi, acest bărbat cu soare în ochi, va zbura spre altă mare. Doar se odihneşte la noi. Până va putea zbura mai departe. Dacă va mai putea. Au mai încercat şi alţii să zboare de aici. Dar ori le-a fost odihna prea lungă şi s-au dezvăţat de zbor, ori aripile s-au tocit uşor, uşor, până nu le- a mai rămas decât un ciot. Nu spunea Bogdan că va pleca? Şi n-a mai plecat. Bogdan… De ce oare, astăzi când am încercat să vorbesc cu el, s-a ferit? De ce se uită omul ăsta pieziş? Îl simt nesincer. Nu mi-a făcut nimic bietul om, dar au trecut lunile şi prea nu-l cunosc deloc, prea nu se lasă cunoscut deloc, prea se ascunde, mă rog, nici nu ştiu dacă vreau să-l cunosc, sau eu am creat un zid prin care doar anumiţi ochi pot să treacă şi Bogdan nu poate, sau el ridică scut în jurul lui şi nu pot să trec? Dar vreau? Nu!