Trec zilele. Mi-ai fost mărțișor pe reverul sufletului, m-ai strâns în brațe pe 1 aprilie, fără să știi că este ziua păcălelii, sau ai știut? Am ținut post negru de tine mai apoi înainte de Paște, nu m-ai văzut, nu m-ai chemat. Mă ocoleai, mă judecai, mă priveai cu nedumerire, când credeam că lumea s-a sfârșit, brusc se schimba și fața ta, mă priveai senin, mă luai în brațe, mă ridicai spre cer. Am crescut cu primăvara, am înflorit cu liliacul, cu magnoliile, te-am iubit în ploaie, am plâns în ploaie, este cel mai simplu să plângi în ploaie, lumea crede că ai uitat umbrela acasă, în rest că ți-e bine, nu știe că în inimă sunt tropote de mustangi ce te joacă în copite. Zile în șir, săptămâni, am fost când înger, când nebun, când Esmeralda, când Quasimodo, treceam prin agonie și extaz, mă ridicam în zări, mă prăbușeam în râpe.

Te ridicam statuie pe un soclu, apoi te sfâșiam cu unghiile, te sfărâmam în pumni, te coboram de pe soclu în neguri adânci. Te iubeam, te deziubeam, te adoram, fugeam, îmi era frică de ceea ce simțeam, erai unic, aș fi dorit un gest să știu că-ți sunt unică. Nimic n-a venit. Îmi dădeai viață, apoi mă spânzurai deasupra hăului, își clădeam castel pe malul mării, apoi îl dărâmai, nu-ți trebuia, voiai să dormi sub cerul liber, nu cu mine, mă nășteai novă strălucitoare, mă omorai stea căzătoare, copiii pe câmp își puneau dorințe, habar nu aveau că n-o pot împlini nici pe a mea, ți-am scris pagini de dor, pagini de dragoste, apoi mă ofileam, cerneala din inima mea se termina, viața din mine se scurgea ca sângele din muribund. Am stat noaptea și îți strigam ”Adio! Pleacă!”, strigătul meu era împrăștiat de vânturi, a doua zi, veneai cu soarele în priviri, ziua se lumina, spuneai ceva, un cuvânt, doar pentru mine, prindeam viață, mă ridicam printre morminte, pășeam, zburam, stafie vie printre ruine, mă aprindeam, apoi tu mă stingeai cu-n singur gest. Când mă aveai cu totul a ta, mă aruncai, când mă pierdeai, mă apropiai. Am jucat zile în șir o horă fără noimă, nu mi-ai meritat dragostea nicio clipă, știam, sufeream, dar te rupeam din mine cu bucăți întregi și durea îngrozitor. Nu m-ai iubit o singură secundă, dar ai avut nevoie de dragostea mea, cuvintele mele erau seva ce te hrănea, privirea mea era pâinea cea spre ființa ta, bărbatule, aveai nevoie de mine pentru orgoliul tău, sub mângâierea mea erai mai tare, sub lacrima mea erai mai puternic, sub jalea mea erai mai tânăr. Nu mă puteai pierde. Știam și mă agățam de nevoia ta, de vanitatea ta, biată vietate strivită de bocancul orgoliului tău. Seara când aruncai cămașa pe un colț de pat, gândul că am plecat plângând te făcea mai fericit? Când puneai seara capul pe pernă, radiai strivindu-mă? Ce simțeai? Erai mulțumit?

Într-o zi, mă îndepărtasei, erai un munte de gheață, eu stăteam sfârșită pe banca mea, în Macondo, fumam și-ți aruncam fumul în față, chiar dacă erai departe, m-am ridicat, un impuls de o secundă, ce-ar fi așa din senin, fără o vorbă, fără o explicație să vin să te sărut? Să-ți iau fața în palme și să te sărut pe buze? Cum te-ai uita la mine? Ai crede că simțurile ți se atrofiază, că privirile ți se învăluie în ceață, sau că eu am intrat într-un soi de schizofrenie, într-un delirium tremens, m-ai respinge, m-ai împinge. Văd respingerea, simt împingerea, mă pierd, cad, e mlaștină în jur, mă scufund, ai săpat o groapă, am crezut că vrei să sădești o floare, am căzut eu, nu mai e loc pentru flori, nu mai e vremea de sădit. Trebuie să învăț să renunț, tu ai renunțat deja la mine. De ce așa ușor? Dacă mă pierzi de tot? Nu contează! Uneori, dintotdeauna, când visam viitorul cu ochii deschiși, speram la o viață ca pe o scenă, spectaculoasă și la un moment dat, parcă s-a rupt un fir și viața mea a fost schimbată, a fost un accident, un transplant de viață, de la jumătate am primit viața altcuiva, m-am adaptat și chiar mi-a plăcut, mă gândeam că cineva poate a făcut o greșeală, eu nu aveam nevoie de transplant, dar dacă tot a făcut greșeala, să-mi ofere și o grefă 24 de ore cu tine, sau măcar 12, sau măcar o oră, doar o oră așteptam și acum nu mai pot să aștept, am obosit îngrozitor, minciuna mea, greșeala mea, castelele mele de nisip, toate dor și eu nu am știut. Îmi vreau viața înapoi, restitui transplantul de viață  și cel care a făcut din greșeală schimb cu mine, să-și ia viața lui, eu trebuie să uit.

Natura a născut noapte de noapte sub ochii mei, muguri, frunze, flori, eu n-am fost acolo.

Spune-ți părerea

comments