Când ne-am pierdut, nu ne-am mai regăsit. Nici nu am încercat. Nici tu, nici eu. Iubirea, așteptarea, dorul, căzuseră epuizate toate la picioarele mele. Am dormit, ore în șir am dormit, obosită de o iubire fără șansă, fără viitor, acum, fără trecut. Tăiasem toate firele care mă duceau spre ceea ce fusese, tăiasem toate iluziile care mă duceau spre ceea ce putea fi. Nu mai aveam nimic. Eram pustie. Nici somnul nu a fost somn, a fost pe jumătate moarte. M-am trezit fără vlagă, fără speranță, ruptă de visele mele, smulsă din castelul meu de nisip, rană vie într-un aer viciat. Așa cum luptasem să nu te iubesc, voiam acum să lupt să te iubesc. Luam cicatricile și le înveleam, le făceam pachet, le trimiteam din mine, luam amăgirile, le alungam, luam deziluziile, așteptările șchioape, scheletul meu făcut zob, călcat în picioare de tine, îl luam și-l goneam, nu voiam să-mi aduc aminte nimic rău, voiam doar să te iubesc iar, să te mai aștept, să te mai caut, să-mi fie dor. Resuscitam dragostea, făceam respirație gură la gură gândurilor care te voiau, apăsam pe piept, încercam să fac inima să bată când te vedea. Rămâneam inertă. În mine se năștea o ființă nouă, rece, vie, dar fără viață.

Câteodată mai pornea câte un geamăt, dar îl lua vântul, îl agăța în vreun copac, îl modela primăvara, îl colora, să creadă oamenii că-i mugur.

Câteodată mai pornea dorul, nu dorul de tine, dorul de ceea ce fusesem lângă tine, dar îl lua vântul, îl atârna în vreun copac, îl sculpta primăvara, să creadă oamenii  că-i ram.

Câteodată mai pornea șoapta inconștientă, dar nu-ți mai spunea ”te iubesc”, doar ”te-am iubit”. Șoaptele sunt bezmetice, nu știu că inima e rece, pleacă nebune, fără frâu, le duce vântul, le așează în vreun copac, alături de alte șoapte, acolo, în copaci, este cimitirul șoaptelor de pretutindeni, șoaptele freamătă, le colorează primăvara în verde să creadă oamenii că-s frunze, dar nu-s decât șoapte moarte. Dacă treci, dragul meu, pe sub copaci, vei auzi șoaptele mele, dar să nu le crezi pe toate, sunt șoapte vechi, din vremea când te iubeam. Noaptea, mai ales, bate vântul prin șoapte, le înnebunește, le răscolește, învie, spun lucruri pe care nimeni nu trebuie să le știe, dacă treci noaptea pe sub copaci, dragul meu, să nu crezi șoaptele, sunt inventate, vântul le întărâtă, le spune și el povești mincinoase, șoaptele sunt naive, cred ce le minte vântul vagabond și spun lumii mai departe vorbe născocite. Dacă treci noaptea pe sub copaci, să nu le auzi, dragul meu, să nu le crezi, eu nu mai sunt eu, în mine s-a născut o ființă rece, fără viață, care nu mai are dor, nu mai geme, nu mai șoptește. Poate doar azi de-ai fi venit, poate doar azi m-aș fi uitat lung după tine, aranjându-ți gulerul cămășii, măsurându-ți umerii, poate doar azi dacă îmi spuneai ceva, poate doar azi aș fi crezut, poate doar azi dacă mă priveai, poate doar azi m-aș fi simțit frumoasă. Dar n-ai venit! Poate doar azi!

Spune-ți părerea

comments