Sfârșit de iunie… cald, însorit. Dar vânt astăzi, destul de supărat pe lume.
Iubesc atât de mult Macondo al meu în zilele calde de vară. Am renunțat la cele două țigări din fiecare dimineață. Mi-e teamă să nu-mi pierd privirea, să nu văd ochii aceia însoriți cu umbre peste ei. Am rămas la cafeaua cu mult lapte și la hârjoana cu pisicii. Nu mai vin mereu, cu mine joaca ține puțin, preferă să alerge după pisicuțe cu coada înfoiată. Sunt frumoși rimelații mei și ce pisicuță le-ar rezista?
Este cald și în laborator, dar mie mi-e bine. Totul este înflorit în curte, de la geam văd teiul bătrân acoperind cu grijă banca, culcându-se sub vântul întărâtat, ascunzându-mi tărâmul de ochi străini. Fac cum fac și arunc ochii pe geam. Este vremea pe care o iubesc cel mai mult, când vara se desface pudică, în fiecare floare, în fiecare tei, cu vânticel cald ce mângâie grădinile.
În pauza de prânz, stau la geam și urmăresc un nor cu obrăjorii bucălaţi, alb, pufos, dar furios foc pe tot ce-i în jur, încercând să acopere soarele, dar acesta mai bătrân, îl ia cu mâna ușor și-l dă deoparte. Rămâne vântul în urma lui, burzuluit nevoie mare, şi eu, nicidecum distrată de efortul lui, mai mult curioasă, zâmbeam şi urmăream pe stradă, în depărtare fustele ridicate, şepcile zburate.
Uitându-mă pe geam, îl văd pe profesorul meu, doar simt că zâmbetul îmi dispare, mă lipesc mai mult de geam, să nu pierd niciun gest. Vântul îi suflă şapca, o ţine cu forţă de cozoroc şi într-un final, realizând zădărnicia gestului, o ia de pe cap. Vântul îi suflă în cămasă, acum zâmbesc iar, seamănă cu un balon, gata să se desprindă. Încerc să mă concentrez, îl chem în gând, închid ochii într-o concentrare extremă şi aproape caraghioasă. Am citit că dacă este bună concentrarea, poţi să faci pe cineva să se întoarcă. Îl chem, mai deschid câte un ochi, mă rog să nu mă cheme niciun coleg acum, mă concentrez, îl strig în gând, nici nu ştiu cum să-l strig, dar încerc cu „Domnule profesor Ineu”. Nu se întoarce, este preocupat doar de vântul ce pare să-l ia pe sus. Ioan, încerc iar, Ioan, strigă gândul meu, Ioan, se aude ecoul, trecând prin pereții inimii, propagându-se din perete în perete. Dar el n-aude. Nu merge, nu se întoarce şi cu un ultim efort, aproape că zbiară gândul meu: Tudor!! Deja parcă este o luptă personală și încerc din nou, aproape cu disperare: Tu,Dor! Da, mi-e dragă alăturarea găsită și strig ușor, cu duioșie, cu căldură: Tu,Dor! Dar el deja ajunge la maşină. Înainte de a urca, se întoarce, privirea lui caută spre geamuri, mă ascund după jaluzele, cred că prea târziu. Cred că m-a văzut cu nasul lipit pe geam, privindu-l.
Doamne, iartă-mă, ce fac?