Studenții au venit din nou în practică. Și cu ei, la un moment dat, a apărut profesorul cu cicatrice pe frunte. Da, este cert, lucrează aici, am crezut că este oprit doar pe o insulă și nu poate zbura mai departe. Dar colegii mei îi răspund cu respect la salut, el îi cunoaște pe toți, lucrează cu unii din ei la studiile sale, nu este nou venit, nu este un trecător, este aici demult, și când se apleacă asupra vreunui student să-i explice ceva legat de analize, devine serios, devotat, implicat. Uită de cei în jur, dar când își ridică privirea, o oprește asupra mea zâmbind. Și fără să vreau, îmi spun că-mi place zâmbetul acesta plin de soare. Îi zâmbesc și eu, dar brusc, mă simt în nesiguranță, parcă dintr-o dată, pământul îmi fuge de sub picioare. Mă întorc spre masa mea, dar gândurile nu-mi dau pace. De ce se uită omul acesta aşa la mine? Ar trebui să simt că este ceva în neregulă cu el, dar simt, sub privirea lui, că este ceva în neregulă cu mine. Văd cu coada ochiului că se întoarce spre un student, îmi şterg faţa, am impresia că mi-au rămas firimituri, că m-am spoit cu ruj. Nu este acea privire a unui bărbat spre o femeie, nu știu de ce simt asta, cunosc prea bine aerul bărbaţilor când se uită aşa, curios, dar ușor ironic, cercetător, privirea trece de haine, ajunge la piele, iar eu trec prin aceste priviri fără să-mi pese de nimic, de persoana care mă priveşte aşa. Unii nu mă cunosc şi mă privesc ca pe o marfă, sunt mai mult de atât, simt mai mult de atât, poate mai mult decât alţii. Privirea asta nu este aşa, nu mă dezbracă, de fapt, cred că mă îmbracă, mă simt în siguranţă, și în același timp, mă simt în nesiguranță, e un amalgam de sentimente, şi zâmbeşte mereu.. mă cunoaşte? Poate a auzit ceva de mine? Dar chiar aşa, stârnesc zâmbete la necunoscuţi?
După amiază, studenții pleacă, laboratorul rămâne încremenit în tăcere, apoi parcă ne dezmeticim și începem să vorbim, să acoperim liniștea. Simt o agitație în mine, aș vrea câteva minute de pauză, capul îmi vâjâie ca și cum gâzele primăverii s-au mutat la mine, între gânduri. O rog pe șefa să mă lase un sfert de oră, se uită la mine cercetător: ”Este totul în ordine?”. ”Da, este în ordine!”, îi răspund, și continui în mine, de ce n-ar fi? Ies și mă îndrept spre chioșc, cer două țigări și o cutie de cafea, și pe banca mea, simt că-mi regăsesc calmul. Am simțit pentru câteva secunde cum se surpă pământul asupra mea, cerul meu se întunecase și nori negri îi vedeam prăvălindu-se peste mine. Sub teiul meu, încă neînflorit, e pace. Frunzele deja mă apără de orice ocheadă indiscretă. Aici mă simt din nou sigură pe mine. Fumez o țigară și las una pentru momente de mai târziu, sau pentru mâine. Cine știe? Mă scutur de liniștea băncuței și sunt gata să înfrunt lumea din nou. Când să intru în institut, ușa se deschide și apare profesorul, serios, chiar prea serios, şi deodată îi pică ochii pe mine şi zâmbeşte. Are un zâmbet aparte, i se luminează faţa toată, cunosc zâmbetele, acesta este altfel, fire de păr alb în coama încă neagră şi zâmbet de copil. Și simt iar starea de agitație, calmul dispare, pacea moare ușor în inima mea. Trebuie să mă apăr cumva, şi nu ştiu cum, dar îmi apare fața lui de la festivitate când am aprins țigara! Da, asta este scutul meu! Îmi aprind ţigara rămasă. Ţigara este aliatul meu. Zâmbetul îi dispare. Pleacă. Zâmbetul a trecut pe faţa mea…