Mă întorc mereu în realitatea rece, îmi dau voie uneori, mai ales duminica, să visez la o ea, în care să mă scufund ca într-o apă lină, caldă, cu valuri care să mă mângâie, cu ramuri căzute din copacii de pe margini, de care să mă agăț când lumea se răstoarnă, cu vârtejuri pe care să le îmblânzesc, cu hăuri pe care să le domolesc.
Mă întorc în realitatea rece, cu un fior, mă desprind de vis cu o rană, pielea îmi rămâne acolo lângă năluca creolă, carnea picură sânge. Privesc la Crina cum se învârte, pregătește ceva, e atât de sigură pe ea, nu trântește, nu doboară, totul este calm, rece, studiat, exersat.
La televizor văd moartea. Un atentat la Paris, oameni alergând, praf, cărămizi căzute. Mă întreb ce-o fi în inima și în mintea celui care trage de firul grenadei, atunci, cu o clipă înainte. Ce speră, ce vrea, ce-și dorește, la cine se gândește? Ciudat, de ce mă gândesc la cel care omoară, de ce nu la cel care moare? Nu știu, probabil pentru că acela care moare, este secerat brusc, nu știe înainte, coboară moartea peste el, de oriunde, de unde se așteaptă mai puțin, dintr-o firidă unde a a stat ascunsă, nu pleacă moartea cu mâna goală. Dar acela care omoară știe, știe că va omorî, că va fi un instrument al morții, dar știe și că va muri. La cine se gândește în ultima clipă? O iubi? L-o mai aștepta cineva?
În jurul meu se moare, pământul se scufundă, lumea se răstoarnă, în jumătatea mea de lume este iarnă, iarnă este și în realitatea mea, se moare și în realitatea mea, se moare și în visul meu, se moare câte puțin în fiecare zi, se moare de singurătate. Arunc în spate că plec după un pachet de țigări, mă sufoc în atmosfera rigidă a casei, aș vreau puțină dezordine, aș vrea o poză cu rama invers, o farfurie uitată pe masă, scrumiera plină, la un moment dat, când se crease isteria bibelourilor pescari, Crina cumpăra câte doi – trei o dată, strânsese colecția toată, îi alinia, îi ștergea de praf, stătea minute în șir la fiecare, ce le făcea? Habar nu am, parcă vorbea cu ei, m-aș fi vrut și eu să fiu un pescar, după ce termina, treceam eu și îi schimbam între ei. Nu dura mult, îi vedeam puși la locul lor. Un timp, m-am jucat cu asta, îi deranjam, scoteam undița câte unuia, schimbam undițele, la început era derutată, când și-a dat seama, n-a spus nimic, îi aranja ca o sarcină, apoi m-am plictisit. Aș vrea puțină dezordine, aș vrea să intru încălțat, să sparg un pahar și să-l las acolo, vărsat, prelingându-se ca dintr-o rană lichidul din el. Aceeași atmosferă de ani de zile, nimic schimbat, nimic nou, nimic care să mă surprindă. Azi, în atmosfera aceasta veche, de muzeu, mă simt sufocat. Este atâta ordine, atâta aliniere în viața mea, vreau măcar o zi vraiște, vreau să arunc hainele, să le las pe jos, vreau să beau, vreau să nu mai știu de mine, de fapt, asta a fost ideea cu care am plecat, să beau, să uit de mine, să uit că m-am închis în turn, vreau să vin beat acasă, Crina să se uite la mine mirată, s-o văd răvășită măcar o dată, s-o scot din tiparul ei, să-i răstorn lumea asta a ei în care nimeni nu moare, vreau să moară cineva și în lumea ei, să plângă, să-i curgă fardul, să arunc în aer ordinea ei, să-i fie frică, să-i fie nesiguranță, să-i fugă pământul de sub picioare și ea să fie fragilă, n-o mai suport atât de sigură pe ea, vreau s-o simt fragilă, măcar s-o pot apăra de ea, măcar să mai salvez ceva din ce nu am încercat niciodată să salvez!
(Va urma)