Liana a aflat, n-a sunat, nu a întrebat nimic, s-a suit în tren, a venit fără să mă anunțe la mine acasă, m-a privit în ochi, adânc, voia să afle adevărul doar din ochii mei, nu am făcut față privirii, am coborât capul, m-am bâlbâit, am încercat s-o prind de mână, să-i explic. A plecat din viața mea! Poate o dragoste obosită putea accepta iertarea, dar dragostea de început, atât de curată, adolescentină, nu accepta minciuna. Ne promisesem că ne așteptăm, eu dezertasem din legământ. Fluturii adunați de peste tot, erau unii zburătăciți prin inimă, alții erau prinși în firele de păr, agățați bine, ca florile de primăvară, alții fluturau prin sânge, tânăr sânge, nu apucase să se revolte, s-o zbughească spre sângele Lianei, i-am adunat cuminte, fluture cu fluture, și așa venise toamna, frunzele cădeau, cocorii plecau, rămurele uscate zburau prin vânt, fluturii trebuia să moară, i-am adunat încă vii, i-am pus undeva, bine, nici eu nu mai știu unde i-am ascuns de n-am mai dat apoi niciodată de ei. Câteva zile am umblat năuc pe străzi, ploaia mă spăla, frigul mă usca, o dată, vântul m-a luat pe sus, m-a izbit de un zid, apoi s-a înfoiat în poarta de metal ce scârțâia uitată neînchisă. A trântit-o cu putere, a smuls-o din balamaua de sus, a rămas ca o cârpă atârnând, prevestindu-mi durere. Apoi vântul mi-a dat târcoale, m-a mângâiat, m-a atins pe buze, parcă nu știa ce să-mi facă, mi s-a strecurat printre picioare, apoi, ca și când i s-ar fi făcut milă, m-a lăsat, a plecat mai departe. Am rămas cu poarta căzută, simțind că ceva s-a rupt și în mine. Abia atunci am simțit ruperea. M-am năruit, m-am târât până acasă, nu-mi spusese nimeni că dragostea doare, credeam că doar fericire aduce. Am dormit, zile în șir am dormit, mi-era frig, mi-era cald, am dormit obosit de dragoste. Mințisem. Înșelasem. Fusesem părăsit! Am continuat să trăiesc o perioadă în virtutea inerției, apoi m-am trezit, am trăit din plin, am cunoscut femei, eu eram cel care se lăsa cucerit, îmi doream acea femeie pe care eu s-o cuceresc, dar nu se arăta, atunci mă lăsam dus de val, de curent, luam femeile pe care le cunoșteam așa cum sunt, încercam să trag de timp, amânam momentul, dar joaca de-a dragostea n-o voia niciuna, iar mie îmi lipsea, cu tot ce aducea. M-am târât prin viață mulți ani. Cam la un an de când plecase Liana, ne-am reîntâlnit la o aniversare. Eram singur, era singură, m-a urmărit toată seara, cu ochi de vânător, mi s-a părut că a băut, râdea mult, explica cu gesturi largi, nu era ceva caracteristic ei, ea era tăcută acolo unde nu cunoștea lumea din jur. A venit la mine, se insinua în mine, încerca să mă stârnească, eram deja stârnit de mulți ani, dar nu era ea Liana pe care o voiam, această Liană era ca toate celelalte, îmi căuta drumul spre sânge, nu spre suflet. Am vorbit mult cu ea, tremura, îi simțeam tremurul ce pornea spre mine, dar n-o voiam. Nu așa. A doua zi, s-au luat la trântă orgoliul de bărbat din mine, ce putea s-o aibă și sentimentele din mine ce nu doreau o luptă deja câștigată. O mai iubeam? Mai sufeream? Nu știu! erau întrebări pe care mi le refuzasem zile în șir, mi-era greu să le accept acum. Liana a plecat de data asta definitiv din viața mea. După facultate a primit o bursă afară. A rămas acolo. A rămas departe de tot ce-a fost!
(Va urma)