Liana provenea dintr-o familie cu mulți copii, hainele le rămâneau de la unul la altul, dar decolorate, învechite, de la o vreme învățase să le mai ajusteze, să le mai scurteze, învățase să-și croiască diverse, dar starea precară a familiei ei rămânea un complex mare pentru ea, într-o clasă cu copii de doctori, de avocați. Se ascundea sub haine fără formă, sub plete nearanjate. Povestea uneori din viața ei, dar cu teamă, cu jenă, situația familiei ei, rămânea tabu. Am fost împreună multe luni, eram îndrăgostit, eram năucit, regretam timpul pe care-l pierdusem, timpul în care n-o observasem, făceam gesturi de copil, îi așezam câte o petală pe bancă, se întorcea spre mine și o urmă de zâmbet trecea peste buzele ei. Ea îmi scria poezii, mi le ascundea într-un buzunar de ghiozdan, erau stângace, dar în josul paginii își așeza buzele rujate și când descopeream biletul îmi așezam buzele peste urma de ruj. Eram copii, amândoi îndrăgostiți, ceilalți colegi, răutăcioși, nu înțelegeau de ce eu, cel mai curtat băiat din clasă o alesesem pe una din cele mai șterse fete. Nu înțelegea nimeni că eu descoperisem aur acoperit cu aramă. Sub hainele fără formă, descoperisem o fată extrem de frumoasă, de candidă, de profundă, iar ea era pur și simplu fericită pentru că exista cineva care ridicase marginea perdelei și văzuse altceva, văzuse ceea ce era ea cu adevărat. Era fericită și își trăia fericirea cuminte, nu cerea nimic, nu voia nimic, doar să o iubesc așa cum este. Iar fluturii existau cu adevărat, m-au atins, m-au zguduit, m-au mângâiat. Liceul s-a terminat, am dat la facultate, eu aici, în oraș, ea la București, eu am plecat în armată, a plâns în gară când m-a văzut tuns, cu valiza pregătită pentru următoarele nouă luni, m-a așteptat, am suferit, mi-a fost dor, eram gelos pe cei care-i erau colegi, mi-era teamă să nu descopere și altcineva ce descoperisem eu, îmi trimitea scrisori, petale, poze, le păstram sub pernă, mă ironizau colegii, nu conta, dar într-o zi, m-am întors acasă și nu am găsit-o. O anunțasem că vin, Doamne cum așteptam venirea asta acasă, cum o visam pe ea, o doream cu fiecare fibră, cu fiecare picătură de sânge de adolescent, de soldat, de bărbat în devenire. Visasem luni de zile să fac dragoste cu ea, numai asta visam, până la nebunie, deși n-o văzusem niciodată dezbrăcată, deși trupurile noastre nu cunoscuseră unirea, eu o visam desfăcută de haine, o visam albă, curată, o visam până la obsesie. Inima mea, dorul meu, sângele meu acumulaseră multă dorință, chiar dacă nu fusese a mea, mi-era dor de dragoste cu ea, mi-era dor nebun de ceea ce puteam trăi împreună, de respirații unite, de brațe calde, de nebunia de prima dată a unirii. Nu a venit, a primit mult prea târziu vestea că sunt acasă. Obsesia de ea s-a transformat în gelozie, nu voiam să găsesc explicații la lipsa ei, nu-i căutam scuze, doar acuzații, cu siguranță găsise pe altcineva, cu siguranță nu-și respectase promisiunea, gelozia a devenit furibundă, dorul, frustrarea accentuau nebunia, dorința de a o face să sufere. Am vrut să mă răzbun pe toate lunile de dor, să mă răzbun pe mine, să mă răzbun pe ea. M-am aruncat în brațele primei venite, o altă colegă din liceu, era disponibilă, am avut-o, atât de repede încât aproape nu am simțit nimic, doar așteptarea poate crește plăcerea aceea a unirii, așteptarea îndelungată, așteptarea cu tensiune, cu dor, cu amintiri. Doar Liana putea să-mi potolească setea, foamea, isteria. Neavând-o pe ea, cealaltă nu a fost decât un surogat, o copie ieftină, de duzină, deși era atât de frumoasă. Dragostea fizică nu este nimic fără inimă, dragostea cu o femeie, chiar frumoasă, pe care n-o iubești este goală, îți aduce zadarnic în suflet, nu face decât să mărească dorul pentru cea pe care o iubești.

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments