De ani de zile, în fiecare dimineață, chiar și duminica sau sâmbăta, Crina se trezește cu o jumătate de oră înaintea mea, pregătește micul dejun, cafeaua, apoi vine și mă trezește, nu cu gesturi tandre, nu-i stă în fire, aruncă plapuma de pe mine și începe să turuie. Este imposibil să mai închid ochii. Mă trezesc mereu morocănos, este adevărat micul dejun este întotdeauna delicios, știe ce-mi place și de la început în încercarea de a-mi deveni vitală, mi-a făcut tot ce mi-am dorit. Nu era prin natura ei o gospodină, dar a devenit, nu special pentru mine, mai mult pentru ea, pentru a mă păstra, era parcă îndrăgostită de o statuie pe care voia să o mai modeleze încă, să o construiască pe măsura ei, apoi să-i dea viață, un Pygmalion egoist dorindu-și o Galatee fidelă, o companie zilnică, veșnică, dacă se putea, un bibelou pe care să-l așeze acolo unde își dorea, să vorbească cu el, să-l mângâie, fără emoții, doar cu dragoste cumințită, să-l șteargă de praf, să-l care cu ea la întâlniri, la conferințe, să-l aibă mereu supus, dacă se poate devotat. Din păcate, eram viu, eram viu și simțeam asta și eu cu părere de rău, poate că m-aș fi vrut și eu câteodată o statuie fără viață. Eram în schimb, o statuie cu viață, banală viață. Numai că nu mă lăsam modelat, poate că aș fi acceptat modelarea, modificarea de către o femeie în care să simt freamătul, sentimentul, știu că s-a îndrăgostit de mine pentru simplul fapt că nu m-am îndrăgostit de ea și nu putea accepta nesubjugarea mea. Cu cât dor m-aș fi lăsat schimbat de o femeie care să mă iubească cu patimă, cu cât dor m-aș fi lăsat în mâinile calde, pasionale, i-aș fi întors pasiunea, dragostea, flacăra.

O privesc trebăluind prin bucătărie și mă trece un fior, Doamne, cât îmi este de dor de vîlvătaie! Cât îmi doresc să iubesc până la renunțare, să sfâșii haine, să mângâi, să ating până la epuizare, să mă minunez de frumusețea dragostei adevărate, de văpaia unui trup, să sting flacăra, să o aprind. Crina înțelege greșit fiorul meu, mai ales că ochii mei privesc spre ea, dar nu o văd, văd alt trup în spate, în neant. Se așează lasciv pe genunchii mei, dezgolindu-și picioarele lungi, puternice, iar eu incitat de un gând, îi arunc pijamaua fină, de mătase, o ridic pe sus, fac dragoste acolo cu ea, dar ochii mei sunt închiși, îmi imaginez o umbră creolă, o coamă de păr negru cu sclipiri de foc, aș vrea s-o strig, aș vrea s-o chem, să simt acum că este acolo, lângă mine, dar realitatea învinge, realizez că fac dragoste cu soția mea, este încălzită toată, dar ochii ei mă privesc lucizi, încercând să mă hipnotizeze, mă trage spre ea, trupul i se scutură, o simt, mă simt, apoi liniște. Închid ochii, măcar acum să strâng sub pleoape o imagine dusă, ce se vrea uitată, dar care apare ca o rază de soare pe un cer plin de nori întunecați.

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments