Am tremurat, nici nu știu dacă este tremur de frig, sau tremur de o frică percepută, undeva, în aer, nu o frică înțeleasă, ci doar presimțită. Ies, dacă mă plimb nu voi mai simți tremurul. Mă uimește aerul cald de afară, nu mă așteptam, credeam că este încă iarnă, se pare însă că nu am fost atent, vine primăvara. Nu mă pot concentra, sunt năucit de soare, nu l-am văzut când a răsărit cu atâta forță. A fost în concediu, acum vine zâmbind, odihnit, își aruncă săgețile, Cupidon îndemnând la dragoste, la viață. Parcă simt și eu inima tresărind, deși am fost atât de sleit ultimele zile. Urc, încă zăpăcit de lumină, într-un autobuz bătrân, abia oprit în stație, cu ușile deschise larg, invitându-mă. Da, ce am de pierdut? Urc și las gândurile să zburde, gânduri aruncate de mine într-o luptă, într-un turnir, parcă aș vrea să văd ce gând este mai puternic, care va câștiga. Eva, da, sigur, cum închid ușa în spatele meu, apare Eva, de fapt, nici nu mai există alt gând, doar Eva. Mă las dus, deși atât aș vrea să scap de imaginea ei, să le pot agăța undeva, într-un cui imaginar, ca o traistă, să o uit acolo, cu tot ce conține, frumos și urât. Mi-a adus viață, multă viață, dar mi-a adus tremur, și nu știu dacă este tremur de frig, sau tremur de o frică percepută, undeva, în aer, ca o boare. Mi-a adus ochi plecați în fața celorlalți, vină, frică să nu fiu descoperit, teamă să nu se afle, și nu mi-e frică pentru mine, ci pentru că va dispărea în neant, așa cum a venit. Eu am hotărât că vreau viața asta, eu am hotărât că-mi asum dedublarea, dar ea nu va face față.
Am fost cumplit de gelos pe momentele ei când nu era cu mine. Îmi imaginam trupul ei creol în brațele altcuiva, pielea întinsă, părul curgând peste sâni, mângâiat de palme străine, sufeream, mă întorceam noaptea cu fața crispată, mă întorceam să nu-mi vadă Crina zbuciumul, să nu mi-l simtă, mă prefăceam că respir uniform, să creadă că dorm, apoi când știam că a adormit, deschideam ochii și chemam gelozia, chinul, uneori mă zbăteam atât de tare între gratii, încât nu-mi mai păsa de Crina, doar sufeream, doar gemeam. Aș fi vrut-o pe Eva, să fie lângă mine, să o simt, să o ating măcar, să-mi spună ea că sunt singurul. A premeditat câteodată depărtarea dintre noi, voia să sufăr, voia să fiu gelos, îmi arunca un cuvânt cu subînțeles, o frază care să mă pună pe jar, simțeam cum intră cuțitul în mine, îi auzeam prăselele crăpând carnea, căutând inima, pătrundea fără zgârcenie, adânc. Strângeam din dinți, nu voiam să vadă că sunt gelos, dar mă simțea, mărea distanța între cuvinte, vorbea tărăgănat, voit degajat, să-mi lase timp să ascut mai bine tăișul ce intra în mine. Simțeam că suferă și ea de depărtare, dar se chinuia să-mi mărească dorul, îmi spunea că vine, o așteptam în gară, ridicol, cocostârc stânjenit dintr-o grădină zoologică, lăsându-mă de pe un picior pe altul, cu sângele clocotind de dorință, cu sudoare pe frunte. Nu venea. Plecam cu umerii coborâți, năuc printre mulțimea de străini, toți străini, și chipuri cunoscute străine, nu vedeam, nu auzeam, rămâneam ascuns în mine, căutând un adăpost să mă las jos, să-mi strâng inima ca într-un bagaj, s-o fac colet chircit, s-o trimit de lângă mine, din mine. Tu nu veneai, Eva! Nu ai înțeles că există o limită a distanței, a dorului, că dorul meu se obișnuiește în carnea mea, în sângele meu, obosește, moare. Am învățat dorul. La un moment dat, îl priveam ca parte din mine, îl luam la drum într-o desagă, îl aruncam în spate, ziua trecea, noaptea trecea, devenea parte din mine. Tu nu veneai!
(Va urma)