Soarele abia se mai cerne printre nori. Miroase a ceață deasă lăsată ca o prevestire rea peste oraș. În spațiul mic ce îmi rămâne, respir, încercând să-mi capăt forța să pornesc prin zi. Un zgomot de frâne, un scârțăit puternic, o bubuitură, apoi voci agitate. Mă uit pe geam, în fața blocului un accident, șoferii s-au dat jos din mașini și se iau de piept. Zâmbesc, da, am ajuns acasă, am intrat în cotidian. Un câine trece cu coada printre picioare, jilav, printre oamenii adunați, căutând adăpost. Ceața, parșivă se strecoară peste tot, se insinuează prin nișe, crăpături, intră în case, în suflete. Totul este ud. Îmi simt inima, zbârcită, ascunzându-se prin cotloane ferite de umezeală, caută, se zbate, ba se oprește, ba pornește la vale, caută căldură, dar este frig peste tot, nici în mine sângele nu este cald, transportă frig prin celule. Îmi imaginez traseul sângelui și un fior mă străbate cu putere. Gândul fuge bezmetic în căutarea a ceva cald, strâng în palme ceașca de cafea deja răcită, îmi aprind o țigară, deși mi-am propus să mă las, tușesc, ar trebui să mă deranjeze tusea, dar îmi face bine, mă încălzește, tușesc mult de la operație, de la tuburile băgate pe gât, îmi explic eu, alegând ușorul, deși într-un colț de gând a intrat o idee răzleață și nu mai vrea să plece. Caut un punct de sprijin prin ceața de peste tot, în față nu găsesc, în viitor, nu cred, mă întorc în trecut, dar amintirile de demult se mișcă haotic în capul meu, se lovesc parcă de cutia craniană, se scutură și dispar, mama este în ceață, tata este bruiat, totul este ca un film proiectat aiurea pe un ecran murdar. Și deodată, printre amintiri, întâmplarea mea din ajun: „Vrei să vorbim?”. Un mesaj primit în timp ce lucram, atmosfera monotonă, de rutină, ca dinaintea depunerii unui proiect. Ce-i drept, credeam că va fi o convorbire ”de pauză”, chiar aveam nevoie de o scurtă pauză, deși timpul mă presa și aș fi preferat o pauză de o țigară și o cafea, afară, pe balcon, în aerul geros, ca de cuțit, care speram să mă revigoreze. Mi-a plăcut stilul ei, așa, ”en pasant”. I-am răspuns simplu și concis: „Da, vreau să vorbim!”. De ce m-am oprit din mers? Mai primisem astfel de mesaje, nu le răspundeam, sau eram urâcios, cât să alung orice nălucă. În șirul lung de defecte ce mă bântuie, credința în superstiții nu mai are loc, însă întâmplarea asta parcă a avut un tâlc, un rost pe care nu reușesc să-l prind acum. ”Sunt Eva!”, parcă se aude ca un ecou în depărtare, numele mă întărâtă, sunt sigur că este scornit, mulat după numele meu, dar îmi place hârjoana de data asta. ”Cine ești tu, Eva?”, întreb, dar de dincolo de neant nu-mi mai vorbește nimeni. Am stat ore în șir, lucram la proiect cu mințile la vale, măsuram, desenam, ștergeam, gândurile se întorceau toate, focusate pe un nume: Eva. N-a mai apărut de atunci, dar ceva, poate sentimentul pe care l-am simțit auzind numele, poate premoniția de jumătatea cealaltă pe care o caut mereu, poate pur și simplu întărâtarea de o clipă, ceva mă face să simt că nu este doar o întâmplare nespusă. Sau sunt eu iar pregătit de joc? Simt iar arena plină de zvâcnete, de aclamații, simt iar cortina ridicându-se după un act întâi tern și anost? Un tren rătăcit ajunge în gara veche, dărâmată. Urc? Rămân? Este ultimul tren!
(Va urma)