O voce caldă încearcă să mă întoarcă în realitate: ”Gata, este timpul să vă treziți!”. ”Nu, nu încă, vă rog, mai lăsați-mă!”, îmi aud glasul care este de fapt cel care mă trezește brusc, mă extrage ca un vacuum dintr-un uter uriaș, cu pereți fragmentați în figuri geometrice, colorate divers. Sunt într-un tunel cu două capete, la un capăt se vede lumina, este orbitoare, la celălalt este vocea care stirgă. Aleg lumina, sunt avid de lumină, pun mâna la ochi și urc. Tunelul este acum un lift, se ridică spre soare, închid ochii, nu pot privi, dar vreau să simt urcarea, deschid ochii, respir, pun mâna streașină la ochi, privesc printre degete, iar liftul mă apropie de lumină. Apoi vocea, este acum o voce cunoscută, puternică, se aude ca într-o cameră cu pereți ce rezonează: ”Adam, trezește-te!” și liftul coboară. Mă uit în sus, vreau la lumină, nu mă smulgeți din lumină. Uite, acolo, sus, este unchiul meu, a murit demult, ținusem la el, mă cheamă să bem împreună o cafea. Ciudat, nu-l visasem niciodată, adică nu-mi aduc aminte. El făcea o cafea extrem de tare, în ceșcuțe mici, elegante. Așa este cafeaua din vis, într-o ceșcuță prin care trece lumina, parcă tot soarele este captat în ceșcuță. N-am băut cafea deloc în ziua aceea, nici în ziua dinainte, doar fumasem, nervos, de ce în tunel știu toate amănuntele astea inutile? simt mirosul de cafea cum mă atrăge, și atunci liftul se ridică, apoi vocea cunoscută trăge liftul în jos. Nu știu cât timp durează, real, călătoria mea cu liftul, apoi, la un moment dat, brusc sunt smuls din tunel, și această smulgere doare, eram deja pregătit pentru lumină. Sau nu eram? Am avut o viață lungă, prea lungă, anostă, a durat ani, moartea durează atât de puțin și miroase a cafea proaspăt rășnită, servită în ceșcuțe elegante. Nici măcar nu mai mi-e frică. Două degete mă bat pe obraz, ușor, da, am revenit, este trezirea de dimineață din fiecare zi, Crina cu două degete mă trezește, parcă strigă ”Aport!”, iar eu cuminte, mă smulg din lumină, mă întorc în realitate. Nu mai contează ce-mi doream, sufletul meu se voia în cer, trupul meu se voia în pământ, stau întins pe pat, ochii privesc spre un aparat ce arată un număr, 64, 65, 70… cineva se precipită pe lângă mine, se aud voci, aș vrea doar să închid ochii, să mă întorc în tunel, dar degetele bat iar în obraz, mă simt prins într-o capcană, aș vrea să mă revolt, dar sunt neputincios, și firele îmi leagă mâinile de aparate, spun ceva, chem pe cineva, vocea mea o aud clar, nu înțeleg sensul cuvintelor mele, vocea mea mă smulge din uter, degetele continuă să-mi atingă ritmic obrazul, sunt încă indecis, nu știu ce vreau să urmez, lumina sau realitatea. Strig, respir, viața se luptă cu mirosul de cafea, viața mă câștigă, mă alege, 70, 71, 75… , de ce întoarcerea la viață este coborâre?

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments