Azi noapte m-am trezit râzând în somn. Mi-era bine, zburam pe o platformă deasupra orașului, vedeam clădiri masive, vedeam și ruine, oamenii îmi făceau cu mâna, mi-era bine. Râdeam și râsul a spart pereții visului și a trecut în realitate. Nu cred în semne, dar parcă am continuat zborul și dincolo de vis, mi-era bine și în patul rece, m-am trezit și râsul a fost semnul că am hotărât calea cea mai bună. Nu voi face citostatice. Am trăit asta demult, cu mama, am văzut părul ei superb, căzând șuviță cu șuviță, am văzut-o fără gene, fără sprâncene, dintr-un pământean frumos se transforma ușor într-un extraterestru, cu capul perfect rotund, ochii mari pe fața lipsită de orice fir de păr, chipul supt și parcă pământiu, doar buzele pline erau ale ei dintotdeauna, nici licărirea ochilor nu-i mai aparținea, doar și-o modela când eram noi prin preajmă. Mama era puternică, eu nu sunt. Mama iubea viața, lupta pentru fiecare clipă, se agăța de orice remediu, de leacuri băbești și de medicamente lăudate prin presă. Nu știu dacă iubesc viața ca un întreg, iubesc clipa asta, iubesc și clipa care vine și pe cea care a trecut, dar viața ca un tot, nu știu dacă o iubesc, de ce-aș iubi viața care nu e dreaptă cu mine? De ce-aș iubi viața care-mi dă un astfel de hău în care simt că mă scufund câteodată? Uneori, nu pot să-l trec, nu pot să-l înfrunt, aș fi vrut ca orice hotărâre să o ia cei din jurul meu, să decidă ei ce voi face, cum voi face și rezultatul să fie al lor. Viața sau moartea. Sumbru! Nu, cine poate să-și asume o astfel de decizie? De fapt, acum realizez că este ceea ce urmează pentru mine: viața sau moartea. Râsul de peste noapte se transformă în gânduri ce mă bântuie, semnul de bine a trecut. Poate mă voi lăsa de fumat. Trebuie! Sau poate reușesc să fumez mai puțin, trebuie să aleg o variantă, dar nu acum, poate mâine. În papuci și halat mă îndrept spre bucătărie, îmi fac o cafea, vreau o țigară, acum când sunt în pragul unei hotărâri, nu pot să-mi opresc dorința de fumat. Caut în sertar, nici un pachet, nici urmă de țigară, înjur în gând, cum m-am lăsat așa aseară? Stai, Crina. Da, mi-a promis că le va arunca și asta îmi aduce o nervozitate de care nu mă mai credeam în stare. Îmi vine să sparg ceva, îmi aduc aminte de oglinda făcută cioburi și în fiecare fragment se hlizea fața mea schimonisită, deci până la urmă ea alege? Ea decide ce voi face? Atunci să-și asume rezultatul. Viața sau moartea. Iau o haină groasă peste halat, arunc papucii și în puterea nopții ies în orașul peste care acum o oră zburam. Miroase a frig, miroase a iarnă ce se zbate să mai rămână și a primăvară timpurie ce se luptă să apară ca un ghiocel dintre straturile de zăpadă. Respirația mea, aburul gros îmi arată că trăiesc încă. Și vreau să trăiesc, vreau să mai simt acest miros, vreau să mai visez că zbor și râsul meu fericit să străbată prin lumi, să mă trezească și eu să pornesc prin noapte prin locurile cunoscute în vis. Mă întorc în casă fără țigări. Oare voi reuși?
(Va urma)