Vara este rece, parcă n-ar vrea nici ea să mă primească în brațele ei. S-a întors cu spatele la mine, mi-a arătat obrazul întâi că n-am băgat-o în seamă ca alte dăți, că n-am primit-o așa cum se cuvine, cu raze în ochi, cu stele în păr, cu luna împletită pe picioare, sandale aurii. M-am lăsat dusă de val, de timp, m-a prins vâltoarea în mreje, sărman Ulise legat de catarg, nimic să nu audă, nimic să nu vadă, glasuri dulci să nu-l ispitească. Dar tot am auzit, mi-am dezlegat lanțurile groase, zalele le-am frânt în mâini, ca vulpea am ros cursa ce mă ținea fixată și când n-am mai putut, mi-am ros piciorul prins în capcană și mi-am urmat ispita. Și ce-am avut? Ce a urmat?
Mă vântur acum pe străzi ude de ploaie, vreau să mă împac cu vara, îi șoptesc, îi cânt, o alint, dar stropii de ploaie, chiar calzi, mă biciuie răzbunător. Nu știe vara cât de bine-mi face. Mă uit la geamuri, îmi doresc să văd umbre desenate pe pereți de lumina lunii, oameni care se strâng în brațe, nu vreau certuri, vreau firescul de zi cu zi, femei care spală o farfurie, bărbați care vin acasă obosiți, o mamă aplecându-se deasupra fiului, făcând tema împreună, un cap de copil îțit la un balcon în așteptarea vacanței, lumini aprinzându-se într-o cameră, stingându-se în alta, o chemare la masă, un miros de mâncare gătită. Îmi doresc firescul, normalul dintr-o casă ca oricare alta în lume. Și dacă nu pot să trăiesc normalul, vreau să-l simt, să-l văd în geamuri, să-l aud. Nu pot să trăiesc normalul, aș minți, mă mint pe mine și mint lumea toată, îl mint pe Andrei, m-am depărtat, m-am izolat într-o lume a mea, a încercat, dar n-a putut ajunge la mine, fug de el, seară de seară mă ascund cu dorul în cameră, închid ușa, orice firidă o acopăr, pun ziare vechi, le îndes în crăpături, niciun sunet să nu răzbată dinspre mine, niciun bocet, iar dorul să nu-și întindă tentacolele parșive și alunecoase în alte colțuri ale casei. Cum aș putea trăi firesc? Nimic în viața mea nu mai e firesc, am amestecat resturi, am amestecat trecutul cu prezentul, am pus și câteva porții de viitor, am pus planurile mele de viață în trecut, am luat amintiri dragi, artefacte din sufletul meu și le-am așezat în viitor, câteva doze de prezent, am stropit deasupra, a ieșit o cocă lipicioasă, mi se prinde de mâini, de gânduri, mă încâlcesc, încerc să scap, dar se lipește mai tare, așa cum se făcea odată o prăjitură, se numea cartof, făcută din resturile rămase din alte aluaturi, din prăjituri mai vechi, din foietaje nedospite, din cocă necrescută, așa mi-am amestecat eu resturile de viață, bucățile, vârstele, a ieșit o cocă uriașă, la care mă uit eu, ca la un exponat de muzeu.
O viață întreagă am învățat, am uitat, am iertat sau nu am iertat la cei din jur ceea ce simt eu acum, am crezut că sunt mare, adevărat, am mai crescut, Tu,Dor m-a transformat rapid din copil în femeie, din femeie în copil, din copil în bătrân, și acum bătrână, coșcovită, scorojită, plină de semne, cicatrici și riduri, aflu că da, bătrână, nu știu nimic. Nici să trăiesc firesc!