Era o vreme când credeam că sunt în privirea ta. Mă priveai și mă simțeam în siguranță. Nu știu de ce când alți bărbați mă priveau, mă simțeam goală, vulnerabilă, tu când mă priveai aveam senzația că privirea ta mă îmbracă. Te urmăresc acum, privirea ta dezbracă mai mult ca orice altă privire și nu sunt eu în ea, sunt toate femeile lumii, au loc acolo, în ochii tăi și frumoase și urâte, și grase și slabe, și blonde și brunete, femei. Era o vreme când privirea ta mi se părea că mă singularizează, că mă scoate din femeile de rând, mă face unică, te uitai la mine și mă simțeam ca o rază de soare, ca un curcubeu aruncat de Dumnezeu după ploaie, eram altfel, voiam să fiu altfel. Te urmăresc acum, am inima strânsă, nu vreau să-ți fiu câine lup, mirosind fiecare gest al tău, dar vreau să știu cum am căzut în cursa ta, vreau să văd transformarea unei femei sub privirea ta, până când devine femeia-insectă înfiptă cu un ac într-un insectar uriaș. Nu toate te remarcă, nu toate văd privirea ta, unele trec peste ea, sunt ori învățate, ori prea puternice să cedeze unei simple priviri. Eram și eu învățată, bărbații mă priveau, unii cu priviri de câine, cu priviri lacome, le vedeam saliva și mă îngrețoșau, îmi priveau pielea, căutau orice por, orice bucată de carne, nu mă flatau, mă simțeam o fleică expusă la hala Matache. Privirea ta a fost altfel, ți-o studiai în fața oglinzii? Ți-o repetai? Era ca o boare de primăvară iscată peste lume, în jur, totul era alb, zăpada cădea, dar tu mă priveai și eu știam că primăvara este aproape și apoi uitam, trecea timpul, lucram, râdeam, sufeream, creșteam copiii, îi iubeam și în altă zi, simțeam iar aerul de primăvară deasupra mea, îl căutam, adulmecam ca un copoi în jur, de unde atâta liniște, de unde atâta pace? și printre cei din jur, te vedeam, privirea ta era uneori fixată asupra mea și când mă întorceam, te întorceai și tu. Și iar uitam, mă luam cu viața, trăiam, la vremea aceea chiar simțeam viața, cu toate anotimpurile ei, iubeam viața, cu bucurii și tristeți, erau toate parte din traiul pe pământ, dăruit de Dumnezeu. Într-o zi, fără să înțeleg de ce, am început eu să caut privirea, mă agățam de ea, mă așezam în calea ei, era ca un drog, îl trăgeam pe nas, mă simțeam urcând, tot urcând, apoi am avut nevoie de tot mai mult, privirea, doar privirea nu îmi mai ajungea, ca un drog, căutam să-ți ies în cale, să mă vezi, dar tu, vânător experimentat, știai, te uitai deasupra mea, fără să vrei să mă vezi, din când în când, mă vedeai, trebuia să alimentezi dependența de privirea ta, din când în când, îmi zâmbeai, din când în când îmi vorbeai și eu, femeia-insectă simțeam că mă duc la vale, că acul se înfige ușor, ușor în trupul meu, că voi muri sub săgeata otrăvită, că voi pierde totul, dar nu mai puteam judeca, mintea mea era în ceață, mintea mea era în aburii privirii tale, dar eram conștientă, îmi simțeam căderea, îmi presimțeam suferința…

Spune-ți părerea

comments