Aleg inima? Aleg rațiunea?

Am un sentiment de apăsare, o tensiune pe care nu reuşesc să o gonesc. Am fost sâmbătă la Bucureşti şi am vorbit cu somităţile pământului. Mi s-a propus un post, la un institut de cercetare din București, un unchi de-al lui Andrei mă ajută, mă susține, doar să ne mutăm acolo. Am luat masa cu nişte snobi apretaţi, care, pentru că eram la mâna lor, nu-i aşa? îşi mai lăsau palma pe piciorul meu, sau pe spatele meu şi eu trebuia să zâmbesc, dar îmi era silă şi mă ridicam de la masă, plecam la baie, mă uitam în oglindă, de ce? De ce trebuie să fac asta? De ce trebuie să suport asta? De ce trebuie să-i suport pe ăștia? De ce trebuie să plec? De ce trebuie să rămân? Mă întorceam şi unchiul îmi scotea în evidenţă calităţi, puncte din CV, îşi expunea marfa cât se poate de bine şi la plecare, ne-am dat mâna şi un tip cu barbişon, înţepat, s-a uitat la mine şi mi-a spus „stai liniştită că avem noi grijă de tine….”, şi mă întrebam, de câte or fi avut grijă? şi eu nu am putut să răbufnesc, am tăcut, dar pe drum, la întoarcere am vrut să stau în spate, m-am prefăcut că dorm, dar voiam să mă gândesc, parcă stăteam la pândă şi fixam cu obstinaţie plafonul maşinii, cine poate să intre în inima mea, găseşte bagaje desfăcute, găseşte maldăre de cutii cu amintiri aruncate pe jos, scrisori împrăştiate, nu ştiu ce aș putea să iau mai întâi cu mine. Nu ştiu nici după această discuţie ce voi face, inima mea a ales, dar raţiunea, bruma de raţiune care a rămas în mine, mă îndeamnă să fug, chiar cu riscuri. Ce fac? Aleg inima? Aleg raţiunea? Nu ştiu!

Când eram copil, aveam vreo 12-13 ani, am fost invitată la ziua unei colege, Anca. Avea un frăţior de cinci ani, iar tatăl lor, şofer de tir, avea aparat de fotografiat, cred că unic la vremea aceea în oraș, cu tot ce era necesar, trepied, cameră obscură, etc., am văzut în seara aceea maldăre de poze şi era imposibil să nu observi, chiar copil fiind, că existau doar câteva poze cu Anca, dar mii şi mii cu fratele ei. Anca făcea parte din mironosiţele vremii, blugi, ceas electronic, cizme de blugi, palton de blugi, în seara aceea, după aniversarea ei, mi-a părut rău de ea, avea tot ce şi-ar dori un copil, cu o excepţie, atenţia părinţilor. Uneori, acesta este sentimentul meu, că unii au prea multe poze, peste tot, în fiecare zi, iar eu am mult prea puţine, și la institut și în viață în general. Ce fac? Plec? Rămân? Aici este locul meu de muncă, încerc de câțiva ani să mă obişnuiesc cu anumite diferenţieri făcute de unul, de altul, uneori pot să trec peste asta, alteori, mă revolt, dar nu pot să impun nimănui să mă iubească ca pe ceilalţi, sau să mă placă ca pe ceilalţi, chiar şi eu fac diferenţe, plac pe unii, mai puţin pe alţii.

Fiecare dintre noi are o parte bună şi o parte mai puţin bună. O parte care se vede şi o parte care rămâne ascunsă, probabil unii spun despre mine că sunt corectă, cinstită cu cei din jur, alții mă văd un om bun. Ce înseamnă om bun? Cred că sunt cea mai rea dintre toţi. Mă duc la şedinţe, mă ascund, îi urmăresc, îi analizez, îi disec în mii de fire, vreau să ştiu de ce fac una, de ce fac alta, eu îi analizez, eu îi măsor, EU. Eu cea mai ascunsă dintre toţi, eu care sunt îndrăgostită de un bărbat străin, eu corecta care visez cu ochii deschişi cum îi ating ridurile de pe faţă, cum i le netezesc, cum le mângâi. Da, asta sunt eu acum. Exclud orice altă calitate, orice alt defect. Eu cea de acum, sunt eu îndrăgostită, eu visând să mă liniştesc de toate poverile lumii, la el în braţe, eu vorbindu-i, eu prea năvalnică, să mai spun? Eu nestăpânită, eu făcând un lucru fără să judec, eu tăind şi apoi măsurând, asta sunt eu. Alții, poate mă văd mai rea. Probabil că îmi retează orice calitate, doar defectele le văd, îmi măresc, fac Zoom pe ceea ce văd ei defect. Iar calităţile le aruncă pentru zile în care sunt mai toleranţi. Nu suntem pregătiţi să vedem şi partea bună la cineva dacă nu vrem să o vedem şi chiar dacă mai ajunge la inima noastră ceva bun din acel cineva, ceva ce ne-ar sensibiliza la altcineva, la el interpretăm. Sunt anumite lucruri, care la alţi oameni nu îmi plac, sau nu le observ, dar la cineva la care țin, îmi plac. Fiecare luăm din anumite persoane, ce vrem noi, nu îi acceptăm pe toţi cei din jur aşa cum sunt, îi vrem aşa cum vrem noi să fie, le testăm încrederea, îi supunem la probe, la încercări, de fapt, de-a lungul vieţii, facem greşeli mari cu oameni care nu merită asta şi îi protejăm pe unii care nu merită prea mult.

Am în mijlocul inimii, bagajele desfăcute, mai arunc ceva, mai iau ceva de care am nevoie. Mă hotărăsc, mă deshotărăsc, dau cu valizele cât colo, apoi le așez iar, și iar pun în ele ceea ce mi-e scump, ceea ce mi-e cald! Sunt la o altă răscruce. Aleg inima? Aleg rațiunea?

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Alege cu inima. Ea niciodată nu te înșală. Asculta-ți instinctul el spune ce e bine pt sufletul tău. Rațiunea de multe ori greșește

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *