Mirosea a anotimpuri amestecate. Era vară, dar plouase, pe asfaltul încins picăturile reci formau ceață deasă care parcă venea în mine și trebuia să mă facă să mă simt stăpân. Și nu mă simțeam. Nu am mai putut îndura dorul, concediul nu s-a terminat, dar am vrut să te văd, să fiu mai aproape de tine, să te simt. Am parcat mașina pe o stradă lăturalnică, am stat cuminte, așteptând. Eram pregătită pentru așteptare, dar nu și pentru dimineața atât de rece. M-am plimbat, știam că poate n-ai să vii, dar bântuiam, simțind că dacă sunt mai aproape de locul acela, retrăiesc mai frumos, mai adânc. Resimt ce am simțit, reiubesc ce am iubit, restrâng în brațe, resărut și regret cu toată ființa mea că nu am mai multe degete să ating, mai mulți ochi să văd, mai multe urechi să aud, mai multe simțuri să simt. Închid ochii, trăiesc clipele din plin. Și retrăiesc clipele. Apoi la un moment dat, mașina ta apare de nicăieri. O recunosc de departe, așa cum te recunoșteam pe tine, pe geam, când priveam din laborator. Mă ascund, tu pleci, nu vreau să mă vezi, doar eu vreau să te văd. Ating mașina, o mângâi, nimeni nu a atins fierul gros, așa cum l-am atins eu. O alint, o descos să-mi spună pe unde a umblat, drumurile din viitor, o rog să-mi aibă grijă de tine, să te ducă bine acasă, chiar dacă acasă nu sunt eu. Îmi desfac brățara de la o mănăstire, vreau doar să ating mașina cu ea, ca Sfânta să-i apere drumurile, ca o sfințire, dar ușa de la intrare în institut se deschide, parcă mă trezesc, mi-e rușine să mă vadă cineva, ai zice că sunt o fantomă apărută din ceață, mă aplec, brățara îmi cade, rămâne agățată acolo, pe ușa mașinii, ca un trup spânzurat deasupra hăului. Nu m-ai sunat. Cu lacrimile încăpățânate să cadă, să lase durerea să se revarse, am plecat. Era târziu. Acasă m-ai sunat. Buzele mele erau paralizate și nu puteau să spună nimic. Doar ascultam. Era o zi specială, spuneai. Este ziua mea! Ai zis că mă cauți a două zi să vorbim. Am aruncat ceața din mine. Am luat apă în palme, am aruncat peste tot peste mine, am făcut lumină, nu în afara mea, în mine. Am făcut curățenie. Nu puteam să te aștept aceeași eu. Trebuia să fiu alta. Am aruncat resturile, am șters firele de praf, am spălat păcatele, am curățit gândurile, la final am aprins soarele, am luminat geamurile curate, am pus flori în ochi, și m-am pregătit pentru așteptare. Curată. Mi-aduc aminte, eram în laborator, demult, sute de ani îmi par, era iarnă, amestecată cu zăpadă, era frig crunt și viscol de te  lua pe sus, eu priveam pe geam speriată de gândul că va trebui să înfrunt frigul, zâmbind celor care treceau și nu puteau de viscol să înainteze. De departe am văzut o siluetă. Se lupta cu vântul. Era departe, la capătul privirii mele, dar o săgeată a pornit din inima mea, fără să știu. Am spus, dacă este el, va fi al meu, dacă nu este el, nu va fi al meu niciodată. Ca o ruletă rusească hotărându-mi soarta. Știam că șansele să fii tu sunt mici, doar fusesei la mine în sală cu ceva timp în urmă, zâmbind într-un fel anume, credeam eu atunci, ca pentru mine. În inima mea erai al meu, dar voiam să fii al meu și în inima ta. Atât. Și nu altfel. Mă jucam, la fel aș fi făcut dacă aș fi avut petale în mâini: mă iubește, nu mă iubește…. Când te-ai apropiat inima mea s-a pornit la vale. Era tu. Clipeam des, nevenindu-mi să cred, zâmbeam tâmp, deși voci din laborator mă chemau. Și după câteva minute, zgribulit, scuturând încă zăpada, ai intrat la mine, căutându-ți motiv: este totul în regulă? Da, era totul în regulă, doar inima mea se oprea. Și totuși, aveam puls. Și nu puteam să-mi iau ochii de la tine. Vei fi al meu! Și în inima ta. Dar tu nu știai. Mă atingeai doar cu privirea. Oarecum timid. Așa credeam eu atunci. La fel de curată te așteptam acum. Cu pulsul ridicat, cu emoția în gât, cu genunchii tremurând. Așa te-am așteptat, cu gândul la mirosul tău, cu gândul la degetele tale pe foile de corectat. Am așteptat trei zile. Apoi nu am mai așteptat. Și am știut că niciodată nu voi mai aștepta la fel.

Taina

Spune-ți părerea

comments