Așteptând viața…

Zi de iarnă, ianuarie cu țurțuri atârnând ca abajururi uriașe la streșini, stalactite feerice scoborând din nori. Oameni pășind cu grijă, parcă baletând pe o oglindă spre care privesc toți cu atenție, parcă cercetându-și fiecare mișcare, observându-și evoluția, trecerea înceată spre o destinație numai de ei știută. Nimeni nu se grăbește, dacă vreo privire se ridică din când în când, se ridică spre câte un burlan ieșit amenințător peste trotuar. Cerul este curat, senin, dar nu-l vede nimeni.

Cu inima strânsă, îmi fac curaj și mă sui în mașină, gheața este pe trotuare, străzile s-au mai eliberat. Conduc atentă, dar apoi, văzând că nu am probleme, mi-o iau gândurile aiurea, se zbat să iasă din mintea mea ca dintr-o cușcă. Mi-e dor de teiul meu, de banca mea, dar zilele astea am trecut pe lângă ele fără să mă opresc. Nu există cafea să scoată gerul din mine. Aș vrea să apară soarele, să mă întorc în Macondo ca la o casă părintească. Nu sunt atentă în jur și când dau să intru în giratoriu, mă uit în stânga, mecanic, e liber și vreau să trec. Dar o mașină uriașă, venită cu viteză din dreapta aproape că intră în mine. Era dreptul meu să trec, dar cine sunt eu? Într-un matiz amărât vechi de când lumea? În luptă cu un iaht pe patru roți? Oare numai patru are la cât este de lung? Un mamut imens coboară cu colții pregătiți de război, vede că sunt femeie, dă un pumn în geamul mașinii, lumea se zguduie, pământul se învârte, apoi scuipă pe geamul din stânga mea. Aruncă o înjurătură, închid ochii, mă ascund în mine, cred că nu mă vede nimeni, apoi privesc cu oroare dâra de scuipat cum se târăște încet, apoi se oprește înghețată.

Trag mașina pe dreapta, dar nu pot să cobor, sunt paralizată, înghețată. Nu mi-e teamă, mamutul a plecat triumfător, așa cum a vrut să treacă printr-un loc în care trebuia să oprească, dar un ciot, un matiz i-a tăiat calea. Sunt blocată între gânduri, între retrăirea momentului în care am crezut cum chiolbanul mă va rupe în două și nedumerirea, mirarea că eu, o gâză, un fir de praf, îndrăznesc să trăiesc printre stele. Ce caut eu în lumea lor? Ce caut în lumea asta? Când eram mică, mi se spunea la fiecare pas să învăţ, spunându-mi-se că asta mă va pregăti pentru viaţă. Credeam că ceea ce trăiam eu atunci, este ceva înaintea vieţii, că viaţa de abia de la un moment va începe, probabil când voi termina totul de învățat. Dar dacă întrebam când va începe viaţa, nu înţelegea nimeni ce vreau. Am crescut aşteptând să înceapă viaţa. Nimic nu s-a schimbat, am trecut prin momente cruciale, am făcut alegeri, am făcut 18 ani, am plecat de acasă la facultate, m-am măritat, am pierdut, am divorțat, m-am recăsătorit, m-am îndrăgostit, am suferit…. Plâng, da plâng. Unde este viața? asta este viața? am învățat ani de zile, am citit zile în șir, m-am pregătit, pentru ce? Pentru un scuipat pe geam de la cineva care crede că lumea este a lui? Pentru scuipatul pe care-l iau zilnic de la cei care fără să mă cunoască, mi-l aruncă între ochi? Da, și pentru scuipatul lui care după ce mă ia în brațe, mă ignoră ca și cum n-aș exista? A cui este lumea asta? A celor care scuipă? A mea, cu matizul trecând corect, dar neatent? Măcar un gram din lumea asta este și a mea? Am crezut întotdeauna că lumea este și a mea, dar dâra înghețată de sub ochii mei îmi arată că pot fi strivită oricând de cei care și-au însușit-o fără niciun drept, care mi-au furat bucata mea de lume, care ne fură celor mulți și mărunți, la orice pas, bucata noastră de lume. Am crezut mereu că fiecare clipă trăită este o cărămidă pe care trebuie să o aşezi, pentru ca apoi să poţi aşeza altă şi altă cărămidă. Totul este o scară spre un alt etaj, niciodată vârful, scopul. Lumea nu este a mea, lumea este a celor care au uitat să aşeze cărămizile. S-au pomenit în vârf, au cârpit scările lipsă cu ce au găsit. Şi cred că soarele se învârte după ei, iar ei ţanţoşi, îi fac un favor soarelui că-l acceptă. Lumea este a lor, lumea nu este a mea! Un scuipat înghețat îmi arată asta!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Oamenii rai nu vor mai exista si lumea rea va disparea asa ne promite Dumnezeu si eu am mare incredere in promisiunile facute…admir opera prin care autoarea dezvaluie o intamplare traita la intensitate maxima de uluiala,durere si indignare…ne dorim o lume mai buna,lumea mea,a noastra a tuturor…multumim Cristina tu construiesti prin scrisul tau o lume frumoasa si buna !

    Răspunde

    1. După ce am scris asta, Dumitru, a doua zi, mi-am revenit, și am scris că lumea e a mea, chiar dacă chiolbani de două parale încearcă să mă dea afară. Da, e lumea mea! Mulțumesc mult!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *