Şi ultima oră aş vrea să fiu cu el. Sunt anumite lucruri care trebuie reparate. În faţa celorlalţi, nu cred că am ceva de reparat, de explicat. Toate au fost explicate la timpul lor. Nu-mi va da o oră, este extrem de zgârcit cu timpul lui, măcar câteva minute, ultimele minute. Pentru mine este cântecul lebedei, îmi voi face rezerve din mirosul lui, din zâmbetul lui din braţele lui, din ochii lui, din părul negru despicat de șuvițe albe, care-i cade mereu în ochi, și-l suflă dezvelind urma roșie rămăsă numai el știe de unde. Într-o zi, m-a chemat şi m-a sărutat, am gustul lui pe buze, voi duce sărutul dincolo, cu mine, va fi povestea mea fără sfârşit şi puzderia de săruturi pe faţa mea, pe obraji, pe ochii mei ca un dor nesfârşit lăsat liber, scăpat din lanț, și cuvintele lui, printre săruturi, ce-a spus? Mă întreb mereu, mă întreb ziua, mă întreb noaptea, ce-a spus atunci? Pe el, tot îl voi lua cu mine, am o cutie pe care am voie să o iau dincolo, cutie cu amintiri, sărutul lui este amintirea mea dragă, chiar dacă este o amintire care doare, doare al naibii de tare. Într-o vreme, îmi spunea: Vino! Şi veneam din alţi ani, străbăteam secolele şi ajungeam la el, chiar dacă nu era nicăieri, era peste tot, era în râsul şi în plânsul meu, era în bucuria şi în amărăciunea mea, când pasul lui era prin preajma mea, îl simţeam, am ştiut întotdeauna şi când îmi voia apropierea şi când îmi voia depărtarea şi am fost un copil ascultător, am aşteptat cuminte doar să-mi spună: Vino! Şi m-aş fi dus tot ca un copil ascultător în partea cealaltă a lumii, doar să stau câteva clipe, liniştită în braţele lui, acolo era linişte, era pace. N-am vrut să-l sperii cu dragostea mea, cu fluviul meu de sentimente, cu entuziasmul şi cu gălăgia mea, aş vrea să ştie că nu i-am cerut nimic niciodată, nimic, iar povestea mea o voi continua oriunde, oricând, peste lumi şi vieţi, sărutul lui nu va muri niciodată, pentru că, nu-i aşa, nimic nu este întămplător. L-am vrut, l-am căutat, l-am visat, l-am iubit, l-am certat, l-am iertat, l-am chemat, l-am văzut, l-am auzit, l-am înţeles. Nu am vrut să-i tulbur liniştea, viaţa, nu am vrut să-i răvăşesc pacea creată cu mult chin, nu am vrut să-l smulg dintr-o tihnă pe care după ani, o merita. Uneori, lumea din jur, oamenii sunt atât de răutăcioşi, am vrut doar să-l apăr de răutatea unora. Da, sună caraghios, o femeie cum poate apăra un bărbat ca el? Eu Cerber implacabil al destinului său. Dar nu voiam să-l apăr cu braţele, voiam să-l apăr de răutăţi, de vorbe gratuite, de ochi răi, el deja trecuse prin mult prea multe, nu mai avea nevoie de răutate. Îmi pare rău când nu am reuşit s-o fac. Îmi pare rău că nu am încercat mai mult, dar mi-a fost teamă, era iubirea mea interzisă şi nu voiam ca cei din jur să ştie. Şi în momente de egoism, când simţeam că secretul meu, iubirea mea interzisă este în pericol, renunţam, mă retrăgeam. Oare, cât de interzisă este o iubire interzisă? Nu ştiu, ştiu doar că a fost o iubire dincolo de puterea mea, dincolo de mine, dincolo de fiinţa mea, dincolo de ceea ce puteam înţelege sau aproba, sau accepta, am fost doi complici, doi copii, doi oameni care se înţelegeau pe deasupra celorlalţi, care se înţelegeau, pur şi simplu, unul pe celălalt, eu aşa am crezut şi aşa am simţit, uneori am fost fericită, dar mi-a fost greu să încerc să protejez un bărbat care trăieşte paralel cu mine, nu lângă mine, am fost fericită să fiu umbra lui, dar a fost greu să ascund totul de ceilalţi, am fost fericită pentru liniştea lui de a se şti iubit fără rezerve, fără a i se cere ceva, nici măcar iubită nu am cerut să fiu, am fost fericită pentru copilul din el, pentru adolescentul din el, pe care dragostea mea l-a scos la lumină. Şi, da, dacă ar fi să o iau de la capăt, dacă mi s-ar da puterea să merg înapoi, aş urma acelaşi drum, este povestea mea, nu vreau să dărâm suflete în jur, dar atingerile degetelor în treacăt, gesturile, zâmbetele, electricitatea de deasupra, toate sunt ale mele, nu mi le va lua nimeni niciodată. Eu le voi lua cu mine, în cutiuţa mea secretă. El nu mi-a spus niciodată: Nu am voie şi nu vreau să fiu iubit. Şi atunci, l-am iubit. A fost alegerea mea să îl iubesc şi pentru asta, nu plâng, nu regret, nu cer iertare…

Aş vrea să ştie că am trăit cel mai frumos sfârşit de an din viaţa mea, dureros de frumos, este ultima oră, ştiu, dar cerul gândurilor mele are rezerve pentru ani mulţi. Este suficient să închid ochii şi el să vină lângă mine, să-i ascult din nou inima, să simt că bate în acelaşi timp cu a mea…

Doamne, te rog, nu-l lăsa să-şi şteargă obrajii când plouă, printre picăturile de ploaie, sunt şi eu, nu vreau decât să-l ating, nu-l lăsa să se ferească de soare, o rază pe faţa lui sunt şi eu, nu vreau decât să-l răsfăţ, când vântul va sufla în părul lui, o adiere sunt şi eu, nu vreau decât să-l mângâi, dacă un fulg se va opri pe buzele lui, sunt eu, nu vreau decât să-mi amintesc sărutul lui, să-i simt căldura. Dacă un fluture îi intră pe geam, să nu-l alunge, sunt eu, cred că îmi place să-l văd cum se bărbiereşte dimineaţa. Şi spune-i Doamne, că atunci când mă va căuta, mă va găsi. Acum plec, îmi ascund şi eu durerile pe unde pot, sunt pe partea nevăzută a lunii, căutând speranța, încercând să fiu eu, încercând să prind curaj să zbor din nou…

Spune-ți părerea

comments