Te joci cu cuvintele. Uneori, ești serios, vorbești din inimă, alteori folosești aceleași cuvinte cu dublu înțeles. Zâmbești, mai atingi ca din întâmplare, mai spui ceva, doar soarele acela din privire ai uitat să-l mai pui, sclipirea a dispărut când sunt prin preajmă. Da, recunosc, nu știu să mă joc, da, recunosc, nu te înțeleg, nu știu ce vrei, nu știu ce planuri ai, poate că nici nu trebuie să știu, dar mă simt în nesiguranță. Simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Și nu-mi place nesiguranța. Te joci cu mine? Mizând pe niște sentimente pe care le știi bine înrădăcinate? Atunci, te joci cu siguranță fără să îți pese! Folosești ca jucării aceste sentimente și eu știu foarte bine că de multe ori ignorăm pe cei ce țin la noi, ținem la oameni care ne ignoră, otrăvim oameni care ne iubesc și iubim pe cei care ne lovesc.
Acum mă vrei, acum nu mă vrei, acum sunt aproape, acum sunt departe, acum mă suni, acum nu mă suni, acum ai voce caldă, ești același din mine, alteori vocea este de gheață și te întreb, care ești tu? de ce să mă mai întorc acolo unde am mai fost? De ce să intru prizonieră într-o iubire a cărei prizonieră am mai fost? De ce mi-aș mai deschide inima aceluia care se joacă cu mine? Să refac aceleași răni, să le adâncesc făcându-le să sângereze, să curgă același sânge, să plâng aceleași lacrimi, să retrăiesc la nesfârșit aceleași zile?
Te-ai întors spre mine de atâtea ori, fără să realizezi că va exista și o ultimă dată. Vreau să-mi iau inima înapoi.
M-am desfăcut la toate fermoarele sufletului, am crezut că așa trebuie, că un om trebuie să știe când e iubit, că dacă îl iubești trebuie să-i faci sărbătoare în inimă. Ți-am scris, erai cel care știe. Veneai doar la mine câteodată să te lipești cu pieptul de sânii mei și mă durea, știam că nu-mi vrei sufletul, ce ai fi putut face cu el? Mai voiai din gustul meu și îți apropiai buzele de ale mele, dar poate iar nu-ți plăcea. De ce ți-ar fi plăcut, la picioarele tale au stat atâtea femei cu gustul lor, aveai de unde alege. Dar lângă mine, aveai un as în mânecă. Știai totul. Eram acolo doar pentru tine, știai asta. Mă vei iubi poate, când mă vei pierde, îți voi lipsi când nu voi fi lângă tine, mă vei chema când nu mai sunt fluture albastru pe inima ta. S-ar putea să fie târziu!
Am fost lângă tine în fiecare clipă, am fost singura lângă tine. Când alții nici nu îndrăzneau să se apropie de tine – eu îți puneam întrebări, când alții te judecau, eu îmbrăcată doar în haina albă a încrederii fără limită, ți-am pus la picioare dragostea, când se lasă seara, genele îți cad grele și te ascunzi în colțul tău de existență și vise – eu sunt acolo, dintre toți, să-ți fie mai ușor, mai cald, mai bine, când alții se așează în genunchi să se roage având în față grămezi de aur, faimă, glorie, eu mă rog pentru tine. Sunt sigură că am să iert, sunt sigură că am să uit, tu mirosind a altă femeie, va fi de ajuns un singur zâmbet al tău și masca mea de indiferență se va prăbuși la picioarele tale. Dar să nu uiți că sufletul meu nu este mingea ta, să nu uiți că cel mai ușor mă rănești tăcând și taci de atâta vreme.
Ai crezut că mă știi ca pe o pagină albă, sau scrisă de tine. Te-ai înșelat, nu mă vei citi niciodată, îmi cunoști gesturile? Știi ce va urma? Mă micșorai întenționat ca să nu mă vezi, voiai să-mi arăți cât de bine mă cunoști, știi poleiala, bărbatule, știi fuste strâmte și pantofi cu toc, știi fard și tuș, cuprinsul nu-l cunoști. Știi cuvinte, dar nu le cunoști sensul, nu știi ce-a fost în spatele lor când au fost scrise. Ți-am spus că te iubesc? Da, ți-am spus! Nu ai cunoscut noima cuvintelor. Le-ai înțeles strâmb, crezând că sunt orice vrei tu să faci din mine! Nu cunoști mândria mea când e rănită, nu știi ochii mei când mă arunci. Crezi că mă gândesc la apus? Nu, privirea mea e îndreptată spre răsărit! Trăiesc acum clipa cea mai sublimă de iubire! Poate ultima!
Taina