Cineva mi-a spus astăzi că ești un om bun. Mi-a fost ciudă, vreau să știe cei din jur că ești bun, dar vreau eu să le spun asta. Eu te-am descoperit, eu te-am căutat prin epoci și ani, eu te-am găsit. Eu vreau să te dau lumii așa cum ești. Eu te-am inventat, eu te-am renăscut. Și acum oricui i se năzărește, poate spune: e om bun! Da, ești bun, ești tare bun, aș vrea să scriu ca într-un jurnal, pentru că nu am cui să spun, nu am cui să strig: ”Dragă jurnalule, omul acesta, bărbatul acesta este tare bun!”, dar este ceva ce eu trebuie să le spun celor din jur, de la mine trebuie să afle, mă asculți? Eu te-am inventat, bărbatule, așa cum ești! Dar exact așa cum te-am inventat, uneori, mi-e teamă de tine, Tu,Dorul!
Plec vineri și mi-e greu. Aș vrea să-ți spun că mi-e greu. Parcă mă rup, parcă las ceva din mine în urmă, știu că nu am nevoie de tine, fizic, îmi aduc aminte că pot să închid ochii și să visez. Mă desprind ca o piatră din stâncă, rămân colțuri, cicatrici, nicio apă nu le va limpezi. Și plec. Poate că tu nici nu observi, deși eu îmi imaginez că ți-e greu și ție, închid iar ochii și visez că ți-e greu. Plec doar cât să respir, plec cât să inhalez un strop de liniște, să-mi iau pace la pachet, să mă eliberez puțin, un răgaz scurt să dau inimii mele. Altfel poate muri din bătaie nebună, sau din oprirea bătăii. Și se scurge sâmbăta, încet, ca un fum, ca o ceață ce nu se mai ridică, orele se măresc, minutele se dilată, seara este nesfârșită, dorul mă cuprinde, intru în panică, mă copleșește. Apoi duminica începe în clopot de biserică, e un sentiment ciudat, începe după prânz. Euforie! Mă învârt pe loc, mă așez, apoi brusc mă ridic, fac ordine la flori, scot rădăcini uscate, rup florile ofilite, crenguțele moarte le arunc, apoi mă așez, încerc să dorm, e cald, iau o carte, nu înțeleg nimic, citesc același rând de mai multe ori. Nerăbdare! Simt degetele tale încă dansând pe mijlocul meu, simt brațele tale strângându-mă încă, respirația ta pe gâtul meu. Mi-e teamă să nu le pierd, mi-e teamă de o mână nevăzută să nu-mi fure malefică bucuria mea. Emoție! Încerc să scriu. Mă așez, îmi iau laptop-ul în brațe și mă opresc, parcă sunt într-un blocaj, nu pot să scriu, nu pot să simt, apatia se transformă în oboseală, iau un volum de poezii, citesc Iv naivul, nu pot să mă deconectez de la tine. Agitație! Da, multă agitație, mă răsucesc, gândurile sunt dezordonate, este cald, în clipa următoare este frig, mă acopăr, dar cristale mici de sudoare îmi apar pe frunte, am febră? Se înnorează afară. Sunt nori ce prevestesc ploaie, vineri ai fost zâmbitor, cum vei fi mâine? Joi ai fost nervos, dar spre după masă, te-ai mai luminat, cum oare vei fi mâine? știi să fii bun, știi să fii cald, știi să fii drag, dar cum vei fi mâine?
Îmi trece prin minte să te invit la mine, să mă împrietenesc cu tine, cum am chemat-o pe Carmen când eram copil, să-ți fac fursecuri cu nuci, să ne jucăm, să vorbim, să nu mai arunci săgeți din ochi, țintă să nu-ți mai fiu eu.
Ești drogul meu de fiecare zi, ești țigara mea la cafeaua de dimineață, ești paharul meu de vin, heroina mea. Știi care este momentul cel mai frumos când depinzi de drog? Nu cel în care drogul se împrăștie în sânge, nu primul fum, nu primul gât, ci momentul dinainte, cel în care știi că vei aprinde țigara, cel în care știi că umpli paharul, momentul în care tu bați la ușă, scurt și nu aștepți răspuns, intri, după aceea, mă fac mică, îmi este puțin teamă de tine.