Am venit acasă. Mi-am adunat gândurile, durerile, lacrimile, am hotărât că asta este viața mea, asta este arderea mea, de mă voi stinge din vreme, atât înseamnă că a durat pâlpâirea mea.
Am fost la Tu,Dorul, mă aștepta cu soare în ochi, am fost trunchiul acela luat din cușca leului fără de care nu s-a putut adapta. I-a fost dor, mi-o spuneau palmele, mi-o spuneau razele din priviri, zâmbetul larg, vara intrase în el și luase forma lui. M-a strâns la piept și m-a ridicat la cer. Îmi venea să ridic brațele să întreb: ”Cerule, mă recunoști, mă mai știi de când m-a ridicat ultima dată?”. Eram fericită, zburam, mi-am luat dragostea și am îngropat-o, a răsărit deasupra mormântului și s-a întors, am înecat-o, dar s-a prins de inima mea, s-a agățat de gâtul meu și ne-am întors împreună la mal, am fost prinsă în capcană, mi-am ros piciorul ca să scap din cursă, ca vulpea, dar șchioapă, beteagă, nu am putut fără dragostea mea, eram goală…. ce să fac? Să-mi sabotez dragostea? Să mă exorcizez, să-l desființez în mintea mea cu cuvinte, cu ceartă, cu reproș? Când îmi vine în minte să-l alung ca pe un om rău? Nu pot! Cum aș putea trăi în preajma lui fără să îi văd zâmbetul? Cum ar mai fi liniște în lumea mea dacă m-aș preface că nu există? Cum ar fi totul în regulă, dacă eu m-aș preface că nu-l văd?
Venisem să vorbesc cu el, să-mi explice, dar soarele din el mi-a spus totul. Eram încă în privirea lui.
Pot să zbor, m-am întors și zbor și nu mă satur de nori, de aer, de razele de început de vară deși cam slăbite ale soarelui. Mă îndrept ca un copil spre soare și nu mă arde, mă așez undeva sus, îmi dau drumul ca pe topogan în brațele lui. Și strig, este atâta pace, este atâta liniște. Aici, lângă el, nimeni nu-mi mai poate face rău. Niciun cuvânt, nicio tăcere. Doar alerg, plutesc, mă las, apoi mă înalț din nou. Din când în când mă întorc spre corpul meu, mă văd, dar mă duc mai departe. Îmi place zborul.
Nicio apă n-o să mi-l spele de pe piele, de pe buze. Zilele, anii nu trec ca să-l uit, ci ca să-l aștept. Număr cum trec secundele, lunile, viețile, epocile. Cuminte, număr și aștept. Într-o zi o să-și dea seama că eu sunt reală, adevărată. Într-o zi o să vină să-mi bată la ușă. Am fost departe, am fost să-mi spăl păcatul, vina și iubirea în apele mării, cum îmi spălam odată anii copilăriei, am crezut că îl voi uita, că voi descoperi nedorul, neiubirea, depărtarea și puterea de a trăi fără el, am înțeles de fapt, că iubirea este mai puternică decât am crezut-o. Departe, m-a încercat dorul, m-a chinuit cum nu mă chinuia lângă el, lipsa lui mă sufoca, dădeam din mâini să ajung la suprafață, căzută undeva în infern. L-am crezut uneori, o adiere, dar este vânt puternic ce-mi culcă inima la pământ. Este viforul din mine, sunt floarea ce-o pleacă sub mânia lui, ce-o saltă sub mângâiere. Mi-e sete de el și el trimite ploaie să-mi dea apă!