Aş fi vrut să-ţi scriu să mă ierţi şi dacă voi pleca şi dacă nu mă voi întoarce. Iubitul meu, pot să plec? Poţi să rămâi singur? Poţi să mergi mai departe! Deşi un cui în inimă simt, cum poate merge mai departe fără mine?
De ce trebuie să aleg? De ce nu poate fi totul ca până acum? De ce nu le pot avea pe toate? Și dacă nu le pot avea pe toate în viaţă, dacă trebuie să aleg, cum pot să mă bucur de ce am, de ce am ales, fără să mă usuce gândul la ce aş fi putut avea? Cum mă pot bucura, știind că am lăsat în urmă poate sufletul meu pereche? Jumătatea de suflet care se potrivea perfect peste jumătatea mea de suflet? Cum mă pot bucura fără să mă năpădească amintirea desenelor tale pe pielea mea, urma sărutului pe buzele mele, fără să mă otrăvească remușcările că totuşi, ceva fără seamăn am neglijat, abandonat sau exclus, sau uitat, sau delăsat cu bună știință din viața mea?
Am plecat iar la București, să vorbim cu unchiul lui Andrei, să știm ce vrea, am plecat cu inima strânsă, nu ştiam ce avea să fie, ştiam că acolo, în lumea din jurul sufletului meu, este timpul să iau o decizie, nu mai pot amâna, nu mai pot anula, am mângâiat pereţii casei şi am plecat. Simţeam că am trăit sute de plecări și reveniri, alungări şi chemări, iubiri și indiferenţe, trebuia să închid ușile și ferestrele, să astup orice firidă prin care poate ajunge la mine ceva apăsător și să stau închisă în casă și-n mine până-mi trece partea grea, cutremurul, şi am plecat. Pe drum nu am scos niciun cuvânt, Andrei m-a lăsat cu gândurile mele, m-a înţeles, am închis ochii şi mi-am lăsat viaţa să se deruleze prin faţa mea, am pus mâna de zeci de ori pe telefon, am vrut să sun, pe cineva să-mi dea un sfat, pe tine, să-mi spui, să te aud. Nu am putut. Mi-era teamă că mă voi întoarce din drum, mi-era teamă că voi pleca mai departe. Caut, cotrobăi prin întuneric… realitate. Şi? Dacă te sun, ce poţi să-mi spui? Să plec? Şi? Ce-i cu asta? Eu plâng, oamenii plâng, și afară norii plâng, totul în calea mea plânge, în general se plânge, se plânge şi cu şi fără lacrimi, se plânge. Parcă atunci plecam, parcă atunci mă despărţeam, parcă atunci îţi spuneam: Rămas bun, dragul meu, rămas bun iubitul meu, şterg adrese din telefon, şterg numere şi conturi, arunc poze, uit prieteni, încui amintiri. Trăistuța mea cu artefacte, cu petale atinse de tine, cu aripi de fluturi primite de la tine, trebuie să o azvârl în altă lume, acolo unde ne vom întâlni, poate, odată. Bună dimineața, dragostea mea, și noapte bună, și drum bun, și viață bună. Rămas bun, iubirea mea!
Într-o zi, înainte de sărbători, am ajuns la oră de vârf la cumpărături. Cumpărăturile nu reprezintă una din activităţile mele preferate, mai ales de sărbători, nu agreez lumea care se calcă în picioare, în numele unui Crăciun pe care nimeni nu-l mai înţelege, nu agreez maldărele de maşini, de cărucioare, de marfă adunată în coşuri şi în nebunia aceea, când am coborât din maşină după minute întregi de ocol, de căutare a unui loc liber, am tras aer în piept şi am pornit să cuceresc reduta, cu inima oarecum strânsă, nu-mi plac mulţimile, nu ai unde te ascunde. Îmi vâjâiau cărucioarele pe lângă mine, lumea grăbită, nerăbdătoare, intolerantă: „spiritul Crăciunului??? Ce mai e şi asta???”, şi la un moment dat, în vâltoarea de coşuri şi lume nebună am văzut maşina ta. Era parcată cuminte, destul de departe de intrare, dar era singurul meu prieten în mulţimea grăbită, singurul meu punct de sprijin, am pus capul pe ea, ca pe umărul unui prieten vechi, însemna că erai pe acolo, pe aproape, era bine, nu mai era o mulţime neprietenoasă, cineva era cunoscut acolo.
Şi acum, pe drum, ştiam că sentimentul acela de prieten într-o mulţime dezlănţuită, nu o să-l mai simt nicicând, într-un Bucureşti aglomerat, gălăgios, nebun..
După ani, părintele de la Prislop, îmi răspunde acum, peste ani, inima mea va fi mai uşoară, după ani, vei uita. Nu ştiu dacă voi mai avea putere să te caut când mă întorc, voi veni sâmbăta să pun flori la mormântul părinţilor, voi veni când voi simţi dorul de prietenii mei, dar la tine, cu tot dorul pe care-l voi simţi, mă voi întoarce doar cu gândul, nu vreau să-ți fie greu cu mine, noaptea, doar voi veni şi voi pune capul pe pervazul tău, uşor să nu-ţi alung somnul de pe pleoape. Dacă mă vei simţi, o să-ţi trimit pe aripile vântului sărutul meu, o să-ţi şoptesc uşor: Sunt eu, dormi! Şi vei dormi cuminte, suspinând. Iar eu, înainte de culcare, voi revedea în gând privirile și gesturile tale, voi țese mai departe povestea mea de iubire interzisă, poveştile mele se nasc în gând, credeam că am eternitatea în faţă să le trăiesc.
M-am rugat înainte de pleca la drum, m-am rugat pe drum: Alege, Doamne, în locul meu! Alege, Tu, cu judecata Ta, alege Tu, cu rânduiala Ta, nu voi şti, poate, niciodată rostul acestei poveşti, pentru că totul trebuie să aibă un rost, dar Tu ştii rostul meu, Tu ştii rostul lui şi Tu poţi să alegi. Să nu prelungeşti, Doamne, agonia şi când va fi prea târziu, să alegi atunci, nu face asta, Tată, nu ne face asta.