Decembrie s-a pus pe treabă! Parcă s-a așezat la masa de lucru după un concediu prelungit, și-a zis că a stat prea mult degeaba și acum, odihnit, plin de forță trimite ace de gheață peste noi. Și nu e singur, toți prietenii și i-a luat părtași. Azi noapte a plouat, de dimineață, ploaia s-a potolit, dar a venit gerul la rând, parcă intră în tură fiecare partener al iernii câte opt ore, pleacă acasă ploaia, intră în tură viscolul, își face datoria opt ore, pleacă liniștit acasă să se odihnească, mai vine după alte doisprezece ore, dar intră în tură gerul, obosește și gerul, vine la rând zăpada și tot așa de zile în șir, într-un circuit hibernal, lăsat greu peste jumătate de lume. Când m-am trezit de dimineață, totul părea de cleștar. Ace grele atârnau de fiecare crenguță de pom, de streașini, patinoar uriaș întins peste oraș, candelabre impozante înălțate acoperiș deasupra noastră.
Am ieșit fericită afară, parcă sunt Crăiasa Zăpezii. Este o liniște de basm, doar din când în când câte un scrâșnet de frâne, semn că gheața a mai pus piedică la cineva. În câteva minute, simt genele atârnând greu, de sub șapca albă, firele de păr negru deja s-au albit, ace de chiciură sunt peste tot, dar simt o bucurie ca în copilărie și deși nu m-am mai lăsat să alunec pe gheață de ani mulți, îmi iau avânt și mă las în brațele tinereții veșnice. Alunec și cad, râd nebună de una singură, ies pe poartă, nu, nu am curaj să conduc mașina azi, o iau agale până întâlnesc un taxi, dar continui să mă dau pe oglinda așternută covor. Cad, râd, mă învelesc în chiciură, mă ridic și o iau de la capăt. La colț, un taxi se milește de mine, dar șoferul strâmbând din nas, îmi spune să mă scutur să nu-i ud tapițeria. Îmi dau două pălmițe peste palton, peste ghete, urc, șoferul bătrân se uită puțin nedumerit la mine, mă crede șuie? Sau n-a știut să îmbătrânească frumos. Nu-mi pasă, azi e ziua mea și mâine este ziua mea, e ziua mea în fiecare zi. Doar palat de cleștar să am în jur.
Mașina alunecă la orice curbă, șoferul înjură, nu știu, alunecarea, sau veselia mea inexplicabilă pentru el. Mă opresc la chioșc, îmi iau cafeaua fierbinte și cele două țigări. Le voi savura în Macondo de gheață. Am întârziat, dar parcarea este goală, ori au venit toți cu taxi, ori întârzie și alții. Nu-mi pasă. Mă bucur de abajururile din tei, din castani, și arbuștii mărunți și-au format pălărie de chiciură. Stau în ținutul meu de cleștar, mă ascund, fumul să nu mă dea de gol, rotocoale calde se vălătucesc în aer, se împreună cu ceața rece, într-o iubire, o cred eu, veșnică. E frig, dar nu-mi vine să plec din paharul uriaș de Bohemia. Nu iubesc frigul, dar cristalul de peste tot, mă transformă în sticlă transparentă, mi se vede sufletul, dă să iasă de tinerețe, de copilărie, sângele dă buluc spre inimă, iar ea, matroana trupului meu, stă țanțoșă, primește bucuria, primește sângele năvalnic, dar pulsează obraznic și face cu ochiul acoperișului de gheață pus pe lume.
Mă dau pe alunecuș, cad, mă ridic, șapca se răstoarnă dezvelind buclele negre argintate cu sclipici. În ușă, Tu,Dor râde cuprins de veselia mea. De abia cum îl văd. De frig, cicatricea de pe frunte i s-a roșit, sprânceana pare mai ridicată, peste râs, a pus parcă mai multă mirare. Acolo, în ușă, mă ia în brațe și mă ridică spre cer. Aș vrea să dansez, dar mi-e teamă de ochi curioși. Doamne, de ce-mi pasă? Ar trebui să-l iau de mână, să dansăm în ținutul de cristal. De ce-mi pasă? Mă lasă jos, dar în treacăt îmi mângâie obrajii. Iau foc! De ce nu-l iau de mână, de ce nu-i întorc mângâierea. De ce-mi pasă de ochi străini?